Jurnalism
Ce-ţi trebuie pentru infografice
Sus, interfaţa programului de modelare 3D Maya. Jos, o captură de ecran cu imaginea generată, parte dintr-un infografic interactiv 3D făcut de Monica Ulmanu pentru site-ul ziarului Boston Globe
Pentru că jumătatea mea mai bună face infografice print, video şi interactive for a living, ca să zic aşa, dar şi pentru că sunt o modalitate uimitor de eficientă de a spune o poveste, chiar şi complicată, astfel încât să înţelegi dintr-o privire (sau mai multe) despre ce-i vorba, mă tot uit după infografice prin ziare, prin reviste şi pe net. Şi nu pot să nu constat cu părere de rău că la noi nu prea se găsesc şi că adesea, atunci când se găsesc, sunt, adesea, cam naşpa.
Sunt convins, însă, că sunt destui români cărora le-ar plăcea să facă infografice faine, dar nu prea ştiu cum, pentru că n-a avut cine să-i înveţe. Dacă vă bate gândul să deveniţi infografician, sau infografician mai bun, sau dacă sunteţi în poziţie de management şi vreţi să angajaţi aşa ceva, iată câteva lucruri de care am înţeles eu că ai avea nevoie:
- Să fii jurnalist — e important să ştii să-ţi aduni informaţia şi să gândeşti ca un ziarist atunci când îţi compui graficul. Un infografic îţi oferă în primul rând informaţie, aranjată în aşa fel încât mesajul să ajungă în cel mai eficient şi clar mod la consumator.
- Să ai ochi (şi pregătire) de designer — să ai bine fixate principiile de bază, să ai simţul culorilor şi al modului în care se combină ele, să ai bun gust şi să consumi mult design de calitate.
- Să ai abilităţi tehnice şi cunoştinţe de lucru cu programe şi limbaje felurite. Monica a publicat în secţiunea de resurse din The Industry un text despre softurile necesare pentru realizarea de infografice, de unde se vede că sunt destule zone pe care e bine să le stăpâneşti dacă vrei să fii un infografician complet: programe de grafică vectorială, de editare imagini, de modelare 3D, de animaţie, de aplicaţii interactive, de cartografie, de prelucrare baze de date, plus HTML, CSS, Java Script. Se mai adaugă, din câte ştiu observând ce fac Monica şi alţi infograficieni tari, buna stăpânire a CMS-urilor şi cunoştinţe şi abilităţi de lucru cu foto-video.
- Să ai o foame permanentă pentru acumularea de lucruri noi — cunoştinţe, softuri, trenduri şamd. Să fii la curent cu tot ce apare relevant pentru domeniu, în formă digitală sau tipărită, să faci permanent schimb de idei şi informaţii cu colegii pe care îi preocupă aceleaşi lucruri, să înveţi în permanenţă.
Nu e uşor. E şi motivul pentru care oamenii foarte buni din domeniul ăsta sunt atât de căutaţi. Un om care ştie şi jurnalism, şi design, şi programare, informat şi instruit în programe şi limbaje de calculator este rara avis.
Ce se întâmplă în presa locală
Explică Alin Moraru, într-un articol pe care vi-l recomand din toate puterile.
Mai există un viitor pentru gratuite?
În general nu-mi place să pun semne de întrebare în titlu, dar în cazul ăsta n-am ce să fac. Mă preocupă modelul presei gratuite de multă vreme, am scris adesea despre el chiar pe acest blog, dar în momentul ăsta chiar nu ştiu dacă gratuitele de print mai au vreo şansă. Ştiu că oamenii or să vrea în continuare presă gratuită, aşa că predicţia mea e că gratuitele vor supravieţui, dar nu neapărat pe hârtie. Cam asta e şi concluzia articolului pe care l-am scris pentru numărul de decembrie din The Industry, care tocmai a apărut şi pe web, într-o variantă uşor revizuită ca să includă şi câteva date proaspete.
Între oamenii pe care i-am intervievat pentru text se numără Ciprian Rus, fost redactor-şef la Compact, şi Sabin Orcan, fost redactor-şef la Adevărul de Seară, care spun de ce cred ei că s-au închis respectivele ziare. Am inclus şi interviurile integrale, aici (Rus) şi aici (Orcan).
Facebook ca sursă de info, în locul ziariştilor terminaţi
De citit neapărat analiza lui Iulian Comanescu despre modul în care au circulat în media informaţiile despre manifestaţiile antiguvernamentale din ultimele zile. Reiau aici, cuvânt cu cuvânt, două dintre idei:
Facebook e cel mai bun ziar, televiziune etc. Inteligenţa colectivă, atâta câtă e, funcţionează ca un mecanism de selecţie foarte bun într-o situaţie în care canalele clasice (TV, print, internet) ascund informaţia validă într-un morman de gunoi politic.
Şi:
Cinic vorbind, nu aşa se face propaganda, stimaţi domni. Aţi cumpărat tot ce-aţi putut cumpăra, aţi mânjit nume acum cinci ani respectabile de ziarişti. I-aţi pus să execute strategii imbecile, să laude şi să acuze în cor, să colporteze tâmpenii din message boxuri, să taie frunză la câini prin studiouri. Cu alte cuvinte, i-aţi terminat. Acum, să văd de unde scoateţi alţii
..
La Calu’ Bălan şi trufa-i dulce. Şmecheriile unui patron român din Manhattan
David Segal are în New York Times rubrica The Haggler, unde haggler înseamnă o persoană care se tocmeşte la sânge, sau care e mereu pusă pe ceartă din cauza preţului care i se oferă. E o rubrică în care Segal expune, de regulă, şmecheriile şi înşelătoriile comercianţilor — de exemplu taxele ascunse despre care afli abia când ajungi la hotel, nu când faci rezervarea, ori preţurile umflate de la anumite restaurante. Dat fiind specificul rubricii, era inevitabil ca la un moment dat să apară şi un român.
Mă uitam ieri pe Times-ul de duminică, pe care nu apucasem să-l citesc, iar când am ajuns la articolul lui Segal am tresărit când am dat de numele unui patron de restaurant din Manhattan. Trebuie să recunoaşteţi că Nello Balan aduce destul de tare cu Nelu Bălan. Articolul se cheamă An Unexpected Plate of Chutzpah May be Served After Dessert, adică “O neşteptată porţie de insolenţă vă poate fi servită după desert” şi începe cu o mărturie din partea unui cititor bulversat, victimă a unei clasice scheme de înşelat turiştii.
Pe 30 octombrie, omul luase masa, alături de doi amici, la Nello, un restaurant din Manhattan (crâşma lui Nelu, da?). Chelnerul a recomandat specialităţile zilei, între care se număra şi un fel de mâncare descris drept paste cu sos de trufe. Dar clientul inocent care comandă aşa ceva fără să întrebe şi de preţ va avea, în mod garantat, o surpriză la final.
“La sfârşitul mesei, m-am uitat la nota de plată şi pentru o clipă am crezut că am halucinaţii, scria omul. Pentru trei persoane, trebuia să plătim 400 de dolari.
Cum e posibil?
Simplu.
Pastele costau 275 de dolari”.
Acuma, pot să vă confirm că şi pentru un restaurant de fiţe din Manhattan un asemenea preţ e uşor strigător la cer.
The Haggler a dat repede o căutare pe net şi a descoperit o serie întreagă de mărturii asemănătoare legate de Nello şi de pastele cu sos de trufe la surprinzătorul preţ de 275 de parai porţia.
După care vine partea cu adevărat interesantă. Segal oferă şi niţel background:
“Nello Balan este unul dintre – cum să spun asta ca să sune ok? – personajele colorate din industria restaurantelor din Manhattan. Originar din România şi având un accent exotic, el spune că e un descendent al lui Vlad Ţepeş, cel care a inspirat povestea Contelui Dracula. Are părul vopsit blond, e un munte de om şi are straniul talent de a tot apărea în presă”
E foarte posibil ca apariţiile din ziare să fie mai degrabă o chestiune de bani. Segal aminteşte că în 2007 autorul unei rubrici de bârfe din New York Post, Richard Johnson, şi-a cerut scuze, în ziar, pentru că a acceptat un cadou de o mie de dolari de la domnu’ Bălan. “Unii mai cinici s-au întrebat la vremea respectivă dacă această largheţe nu cumva explică multele menţiuni favorabile la adresa restaurantului său din rubrica respectivă”, scrie The Haggler. Pe lângă asta, în 2009 câţiva foşti chelneri de la restaurantul Nello l-au dat în judecată pe Bălan, acuzându-l că şi-a însuşit peste 100.000 de dolari pe an din bacşişurile lor.
Daţi un search pe Google şi găsiţi o grămadă de cronici de la critici profesionişti şi de la clienţi. Majoritatea sunt negative la adresa serviciului şi preţurilor (până acolo încât îl numesc pe domnul Bălan escroc), dar se pare că, datorită amplasamentului şi respectivelor preţuri, crâşma e loc de adunare pentru tot soiul de vedete — iar unii merg acolo special pentru asta. Între celebrităţile care au fost văzute pe acolo: Roman Abramovici, care a ameninţat că-l dă în judecată pe Bălan după ce acesta a scurs către presa de gossip informaţia că magnatul rus ar fi plătit 52.000 de dolari pentru un prânz la Nello; Mikhail Prokhorov, alt celebru miliardar rus, care ar fi plătit şi el 19.000 de dolari pentru masa de prânz; Jay-Z şi Beyoncé, care cică ar fi cheltuit, la rândul lor, vreo 1.200 de parai pe şampanie Dom Perignon, trufe şi salată de homar.
Gawker presupune, într-un articol de acum trei ani şi ceva, că Bălan e cel care furnizează presei astfel de informaţii şi scrie că n-ar fi de mirare ca cel puţine unele dintre ele să fie invenţii. La urma urmei, adaugă site-ul, domnu’ Nello a încercat să mituiască reporteri, a fost arestat la un moment dat pentru că a vrut să-şi sufoce iubita şi a fost anchetat pentru evaziune fiscală. Iar problemele financiare pe care le are îl fac să fie disperat după publicitate (de aici putem afla, de exemplu, că fiscul american era gata să-i confişte restaurantele pentru neplata impozitelor.
Am vrut să aflu dacă presa română l-a descoperit pe acest nea Nelu, aşa că am dat o căutare pe .ro. Ei bine, da. Nu putea să le scape ziariştilor de la noi un asemenea român de succes. Nici o vorbă, însă, despre înşelătorii, evaziune, aresturi, anchete sau clienţi nemulţumiţi. Cu justificată mândrie patriotică, oamenii care scriu la noi în presă despre domnu’ Bălan îl prezintă ca pe un erou ce este.
Din site-ul Botoşani Necenzurat aflăm încă din octombrie anul trecut că domnul Nelu Bălan e un falnic fiu al Botoşenilor, născut în satul Rediu din comuna Răuşeni, emigrat în Israel, Franţa şi apoi Elveţia, pentru ca în final să ajungă să deţină “cel mai luxos restaurant din New York”, unde mănâncă, pe lângă vedetele amintite mai sus, Angelina Jolie, Bill Clinton, Pierce Brosnan, cei doi preşedinţi Bush, Arnold Schwarzenegger şamd. E acolo şi o grăitoare galerie foto.
Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi scria încă din martie 1996 despre botoşăneanul “ajuns celebru om de afaceri în New York”, amintind, ca dovadă, că a fost arestat pentru că a bătut o vedetă (probabil e vorba de episodul în care domnu’ Nelu şi-a caftit iubita, căreia i-a aplicat şuturi în vintre şi un genunchi în faţă, după cum aflăm dintr-un portret alcătuit de cityfile.com).
Portalul apropo.ro îi face la rândul său o prezentare elogioasă, pornind de la episodul cu nota astronomică de plată pe care Nello pretinde că a achitat-o Abramovici (dar pe care patronul de la Chelsea o neagă).
Şi, nu mai departe de acu’ vreo două zile, România liberă publică un articol bazat chiar pe articolul de la rubrica The Haggler din New York Times, care mi l-a adus şi mie în atenţie pe domnul Nelu. Ce a înţeles autoarea din articol se vede chiar din titlul din RL: “Un român este patronul celui mai extravagant restaurant din New York”. Aflăm că pe lista clienţilor celebri ai restaurantului lui Nelu Bălan se numără Ion Ţiriac şi Gheorghe Hagi. Sigur, autoarea încurcă niţel lucrurile — ea a priceput din New York Times că tocmai jurnalistul e cel care a mâncat acolo şi a fost revoltat de preţuri — dar, până la urmă, reuşeşte să traducă oarecum corect partea în care Segal aminteşte istoria agitată a personajului şi episodul cu şpaga către ziaristul de la New York Post. Una peste alta, însă, rămânem cu ideea din titlu: că românul Nelu e tare, pentru că are cel mai extravagant restaurant din New York.
Important e că românul e şmecher şi îi prosteşte pe americani chiar la ei acasă. Păi nu?
Dacă nu ne facem noi legile, ni le fac alții
Autoreglementarea e un termen ușor cam pompos și tehnic, dar io nu știu altul mai bun. Și nici nu știu o cale mai bună de protecție față de inițiativele legislative prin care guvernanții își propun să facă viața jurnaliștilor mai grea și pe a lor mai ușoară.
Acestea fiind zise, Consiliul de Presă din Republica Moldova, o instituție care, din păcate, în România nu există pentru că noi avem mai mulți (sau mai mult) patroni decât presă, tocmai a scos o broșură numită Practici de autoreglementare jurnalistică în noile democrații (PDF). Cărticica se referă la o serie de republici ex-sovietice, dar experiența lor ne interesează și pe noi, pentru că suntem aproape și geografic, dar și din punctul de vedere al problemelor pe care le au jurnaliștii.
Ultimul capitol e, nu întâmplător, un interviu cu Ioana Avădani, pentru care coordonatorul colecției, Petru Macovei, a ales ca titlu un citat semnificativ:
„Redacţiile trebuie să calculeze din ce anume câștigă pe termen lung – din atitudine corectă faţă de public sau din stimularea apetitului pentru senzaţional”
Zice Ioana, la un moment dat:
“De foarte multe ori nu putem spune oamenilor decât care sunt standardele și nu facem decât să sporim frustrarea când le spunem că nu putem impune redacţiilor vizate să dea un drept la replică sau să corecteze o greșeală”.
– Înseamnă că aveţi o lacună?
o întreabă intervievatorul. Răspunsul (sublinierile îmi aparțin):
– O, da! Și, din păcate, judecând după modul în care evoluiază presa românească, vom trăi probabil cu această lacună sau va trebui să găsim formule alternative. Noi credem că cel mai eficace model în momentul de faţă pentru România este cel al ombudsmanului de redacţie. Astfel, persoana care vede ceva ce îl nemulţumește pe un anumit canal mediatic, să se poată adresa unei persoane din instituţie, mai degrabă decât unui for general pentru presă. Sincer, eu nu cred că în acest moment un asemenea for este posibil în România. Iar acest model al ombudsmanului funcţionează cu succes în alte state. Ombudsmanul nu este parte a redacţiei, chiar dacă este plătit de instituţia de media respectivă. Iar pentru instituirea unei asemenea funcţii nu este nevoie de o lege, ci doar de bunăvoinţă și știinţă. Trebuie doar să vrei să te corectezi. Or, ceea ce se întâmplă în multe redacţii din România ne lasă să credem că nimeni nu vrea să corecteze nimic.
..
EuroHack: competiție și workshop de ‘data journalism’
Urmează câteva detalii despre un eveniment la care sunteți invitați să participați dacă vă interesează data journalism. Cei care știu ce-i aia să sară câteva rânduri, sau să nu se mai complice și să dea direct click pe linkul ăsta. Ceilalți, fiți atenți:
Read the rest of this entry »
Şcoală de vară de jurnalism online în R. Moldova
Se întâmplă în a doua jumătate a lui august. Traineri din SUA, Marea Britanie, România şi Republica Moldova. Se pot înscrie studenţi şi absolvenţi (promoţiile 2010 şi 2011) ai şcolilor şi facultăţilor de jurnalism din R. Moldova. Termen limită: acuma, repede! Detalii aici.
BBC: Ghid de social media pentru jurnalişti
BBC a făcut publică o nouă versiune a unui ghid de social media (PDF) pentru jurnaliştii săi. Ghidul împarte activităţile social media în trei şi detaliază norme pentru fiecare dintre ele:
1. Activitatea ta personală în social media, postări pentru prieteni şi contacte, pe care nu le publici în numele sau sub sigla instituţiei de ştiri (în cazul de faţă, BBC News)
2. Activitatea social media pentru ştiri (de exemplu breaking news), programe şi genuri jurnalistice difuzate oficial în numele instituţiei de ştiri — cu alte cuvinte, acele activităţi de social media care susţin şi trimit la ştiri, programe şi materiale ale instituţiei
3. Activităţile editorilor, prezentatorilor, corespondenţilor şi reporterilor efectuate în cadrul unei producţii oficiale de ştiri a instituţiei pentru social media — de exemplu, conturi oficiale de Twitter ale profesioniştilor de la BBC News, pagini oficiale de Facebook etc.
O lectură extrem de interesantă şi informativă. Mi-a plăcut foarte mult punctul 1.a:
Nu sunteţi descurajat(ă) să faceţi oricare dintre aceste lucruri (nota mea: să aveţi blog personal, conturi personal de Facebook şi Twitter etc.), dar ca membru al echipei BBC – şi în special ca membru al echipei de la Ştiri – există anumite lucruri de care trebuie să ţineţi cont. Toate acestea pot fi sumarizate astfel: ‘Don’t do anything stupid’.
..
Prizonieri de la Guantanamo, azilanţi în România
Sorin Adam Matei a scotocit prin telegramele Wikileaks şi a găsit câteva care vorbesc, între altele, despre avansul fundamentalismului islamic în România şi despre faptul că ţara noastră a primit ca azilanţi foşti prizonieri de la Guantanamo. Detalii pe pagini.ro.
De precizat că pe site-ul CJRI se găseşte o arhivă de peste o mie de telegrame referitoare la România, obţinute de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie în urma unui protocol cu Wikileaks.
