Reviste
Odă sarmalei
Ilustraţie de Matei Branea. Sursa imaginii: esquire.ro
Acum câteva luni am învăţat să fac sarmale (îmi ies delicioase, puteţi să-l întrebaţi şi pe Robert Ion; aici e reţeta). Aşa că m-am bucurat când, deschizând, după destulă vreme, site-ul esquire.ro, am descoperit că mi-au publicat articolul Odă sarmalei, apărut în revistă în octombrie 2008. (Înţeleg că toate articolele pe care le-am publicat în revistă în perioada 2007-2010 vor apărea pe site până în 2023). Articolul nu e doar despre sarmale, ci despre întreaga bucătărie românească, despre care scriu răutăţi fără precedent (vă rog să vă folosiţi de comentariile de pe esquire.ro şi de aici ca să protestaţi vehement).
Ca de obicei în cazul articolelor de la rubrica România lui Ulmanu din Esquire, ilustraţia îi aparţine lui Matei Branea, un foarte foarte foarte mare meseriaş. Iată începutul textului:
Odă sarmalei
Esquire, Octombrie 2008, România lui Ulmanu
Cele mai marketizate mâncăruri româneşti sunt moştenire otomană. Dar asta nu le face mai puţin româneşti şi nici pe noi mai puţin români.
Despre mâncare să nu scrii niciodată pe stomacul gol. E dictonul meu şi se bazează pe o experienţă de 30 de secunde de comentator culinar. Am scris o frază, apoi m-am dus la bucătărie, am deschis uşa congelatorului, mi-am luat o cutie de îngheţată (o blasfemie, atunci când scrii despre mâncare tradiţională românească), m-am reaşezat la masa de scris şi am şters fraza pe care o produsesem.
Apoi am scris paragraful de mai sus (cu o singură mână) şi i l-am arătat unui prieten ce tocmai apăruse pe Yahoo Messenger ca să-mi spună că sunt singurul contact, din lista lui de 200 de inşi (ce lăudăros), care se afla online la ora respectivă. „Ice breaker”, mi-a spus el şi avea dreptate. Când începi cu îngheţată, nu poate fi altceva decât ice breaker.
Dar, desigur, este politically incorrect, deci, fără doar şi poate, e un faux pas să folosim englezisme atunci când discutăm despre tradiţie culinară românească. Franţuzisme da, ar mai merge. Ceva maghiarisme, poate. Nişte grecisme. O ţâră de bulgarisme, sârbisme, polonisme, ucrainisme şi rusisme. Şi necesarmente turcisme, foarte multe turcisme.
În Money Express
După plecarea Monei Dîrţu, scriam că e foarte posibil ca Money Express să dispară. Revista mai apare, însă, iar în ultimul număr există şi un articol în care îi răspund lui Şerban Enescu pe teme de blogging. Ideile de bază: bloggingul rămâne un fenomen important, la modul general, dacă ne uităm la faptul că platformele WordPress şi Blogger sunt în top 10 România pe Alexa.com. Dar blogurile luate individual nu se compară, ca trafic şi, cel mai adesea, la nivelul conţinutului, cu site-urile mari. Asta deşi există, desigur, şi bloguri remarcabile în internetul românesc. În sfârşit, citez un studiu BCS de acum un an din care reiese că bloggingul nu a creat vedete la noi, la nivelul publicului mare. Numele de bloggeri recunoscute de public sunt ale unor oameni care îşi făcuseră deja faima prin televiziune.
Cum (mai) moare o revistă bună
Aud că Mona Dîrţu, şefa redacţiei Money Express, s-a săturat de frecuşuri şi şi-a dat demisia. Publisherul Andreea Roşca făcuse recent acelaşi pas. După câte se pare, revista e pe moarte şi e păcat, pentru că era faină. Ce mi-a plăcut de la început la Money Express: accentul pus pe oamenii din spatele business-urilor şi pe poveste. Dincolo de performanţa redacţională, e de văzut şi de analizat de ce pierde bani o publicaţie care altminteri stă bine pe nişa ei. Probabil că MEX plăteşte tribut şi inflaţiei de publicaţii economice de dinainte de criză.
Cât despre Mona, dacă plecarea ei se confirmă (edit: demisia e confirmată de două surse din redacţie) sper ca măcar să rămână în presă. E unul dintre cei mai faini editori de presă de la noi (şi a dovedit, la Monitorul, iar apoi la Business Magazin şi la Money Express, că ştie să construiască publicaţii). A mai părăsit o dată presa, când a plecat de la Monitorul (ziar printre ai cărui fondatori s-a numărat) şi îmi doresc ca de data asta să aibă destulă motivaţie ca să rămână pe baricade.
Schimbare cu Esquire
Desen de Matei Branea. Sursa imaginii: esquire.ro
Luna asta, Esquire România a apărut, pentru prima dată, fără România lui Ulmanu. A fost, cred, cea mai longevivă rubrică pe care am avut-o vreodată în presă şi vreau să le mulţumesc lui Radu Coman, Anca Ciuciulin şi Cristi Lupşa (cel care mi-a propus să ţin rubrica în primul rând), dar şi celorlalţi redactori Esquire cu care am lucrat de-a lungul a aproape 3 ani, pentru o colaborare plină de satisfacţii, cel puţin din punctul meu de vedere. Odată cu numărul de iulie/august, Esquire şi-a primenit conţinutul şi era nevoie de o schimbare. La urma urmei, cât poţi să scrii despre România în condiţiile în care nici nu te afli în ţară? Am convenit să continuăm colaborarea într-o formulă mai flexibilă, ce va rezulta, sper, în diverse texte pentru diverse secţiuni ale revistei.
Până atunci, însă, să spun că rămân pe veci în admiraţia lui Matei Branea, autorul ilustraţiilor ce au însoţit, în aceşti ani, textele de la România lui Ulmanu (care e cel puţin în aceeaşi măsură şi a lui Branea).
Şi să mai spun o chestie despre geneza rubricii. Înainte să apară primul număr, adică acum vreo 3 ani, Cristian Lupşa m-a întrebat dacă nu vreau să scriu un eseu pe lună pentru Esquire. Modelul era Chuck Klosterman’s America, rubrica unui faimos scriitor american din Esquire-ul de SUA. Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte tare stilul lui Klosterman (care a încetat şi el rubrica din revista americană acum ceva vreme), dar ce am înţeles eu că voia Esquire de la mine era cam asta: texte, dacă se poate, amuzante, scrise despre lucruri serioase, care să nu fie opinie brută, ci să aibă la bază fapte, date şi experienţe personale; să pună pe gânduri şi, la o adică, să stârnească reacţie, pro sau contra, în mintea cititorului. Şi, desigur, subiectul să fie, întotdeauna, legat de România, români sau românism.
Pentru exemplificare, iată un eseu scris pentru numărul de iulie/august 2008, despre ceea ce se întâmplă cu (unii dintre) noi în mediul online. Îmi amintesc că am încercat fără succes să dau de personajul la care mă refer la începutul articolului, Neuromancer, sau măcar să găsesc pe undeva una dintre replicile lui. N-am reuşit, iar Cristi Lupşa mi-a spus atunci că va fi dezamăgitor pentru cititori să citească despre un personaj pe care mi-l amintesc pentru replicile sale acide de pe net, fără să aibă la dispoziţie nici una dintre aceste replici. Aşa e, desigur, dar n-am vrut/putut să renunţ la exemplul cu pricina, pentru că, pentru mine, era cea mai bună ilustrare a modului în care netul ne poate transforma personalitatea:
M-am întrebat adesea ce se întâmpla cu acest băiat când se aşeza în faţa tastaturii. Ceva îl transforma dintr-un tip la locul lui, inodor şi insipid, într-un spiriduş acid, fermecător şi diabolic, ale cărui fraze dansează şi înţeapă ca o floretă mânuită cu dexteritate.
Este cazul luminos. Ciberprietenul meu putea fi agresiv, dar ataca elegant, cu argumente şi întotdeauna întemeiat. Victimele sale îşi meritau soarta. Dar nu erau lovite cu măciuca, ci înţepate cu fineţea pe care mi-aş fi dorit-o şi eu de la asistenta care mi-a ciuruit braţul în căutarea venei, ultima dată când mi-am făcut analizele.
Există şi alt gen de transformare.
De regulă, oamenii maturi îşi reprimă pornirile violente. Societatea i-a ţintuit într-o serie de convenţii. Aşa că nu dau în cap altor oameni, de exemplu. Nu dau cu pumnul şi nu-şi înjură interlocutorii din orice, chiar dacă uneori şi-ar dori foarte tare să o facă (…). Încearcă să fie politicoşi unii cu alţii, şi atunci când contrazic pe cineva o fac, de regulă, fără a trata persoana respectivă ca pe un gunoi.
Pe net, însă, toate aceste convenţii sociale îşi pierd din însemnătate, mai ales atunci când te poţi ascunde în spatele unei identităţi împrumutate. Rezultatul? Web-ul românesc este, pe alocuri, un fel de junglă în care contează cine dă mai tare la gioale, şi nu neapărat cine are dreptate.
Articolul complet, aici.
Newsweek.com nou: titlu pe dreapta
via Editors Weblog: Redesign la Newsweek. Mişcarea vine la scurtă vreme după ce Washington Post, compania mamă, a anunţat că vinde săptămânalul, al cărui model economic pare că nu mai e viabil (pierderi de zeci de milioane de dolari în ultimii doi ani). Noul design, detaliat aici, e mai simplu şi mai clar, dar lucrul prin care mi-a sărit mie în ochi din primul ecran este faptul că titlul publicaţiei e undeva sus dreapta.
Decât o Revistă 2: 3.500, Cărtureşti, poştă, “publicitate creativă”
Numărul doi (sau, mă rog, numărul de după numărul pilot) al revistei numite, ăăăă, Decât o revistă se va distribui fără firmă de distribuţie. Au acceptat să dea revista reţeaua Cărtureşti (prezentă în şapte oraşe) plus alte trei-patru locuri din Bucureşti (cafenele, magazine mici, librării). Vor fi şi vânzări la două-trei evenimente de lansare. Plus comenzi prin poştă.
Se tipăresc 3.500 de exemplare (faţă de cele o mie ale numărului pilot). “Numărul ăsta e testul adevărat”, zice Cristi Lupşa, iniţiator al revistei.
Decât o revistă n-are pe nimeni în spate (a se citi, investitori), dar, pe lângă banii din vânzări (revista va costa 25 de lei), numărul doi conţine şi “câteva momente de publicitate creativă”. Vă întrebaţi ce înseamnă asta? Şi eu. Cristi n-a vrut să-mi spună. Dar, cunoscându-l, sunt convins că nu se vor amesteca cu jurnalismul. Ce bănuiesc eu, având în vedere că revista se poziţionează ca necomercială şi originală, este că cei care au făcut-o au încercat din răsputeri să evite machetele pe care le putem vedea de obicei prin glossy-uri.
Revista apare în câteva zile.
Ce reviste mai găsim pe standuri: High Times
Să nu credeţi că High Times se dă prin văgăuni de dealeri. Fotografia alăturată a fost făcută la Barnes and Noble, cel mai mare şi mai tare lanţ de librării din SUA.
Decât o revistă lucrează la site
Editor & Publisher back in business
Cineva îmi atrage atenţia că Editor & Publisher s-a salvat de la moarte. Duncan McIntosh a cumpărat revista de la Nielsen într-o tranzacţie ai cărei termeni au rămas neprecizaţi.
În 2010, românii vor descoperi Moldova. Republica Moldova
În aprilie 2009, chiar înainte să izbucnească protestele anticomuniste de la Chişinău, scriam în Esquire despre legătura noastră cu Republica Moldova. Despre faptul că, pentru români, Moldova e un non-subiect. Despre faptul că nici măcar ca turişti nu mergem acolo, deşi am avea motive. Că Basarabia a rămas pentru mulţi români o sumă de clişee, încremenite în timp, undeva, cu 15 ani în urmă. Ei, bine, nu ştiu dacă responsabilă e criza, deşteptarea Moldovei întru anticomunism sau mintea românului de pe urmă, dar EVZ scrie că românii vor descoperi Moldova în 2010. Cel puţin ca destinaţie de shopping. Agenţiile de turism, pentru care, acum un an, Republica Moldova nu exista, au acum, zice Teodora Trandafir, oferte atractive pentru Basarabia, pentru că românii s-au prins că acolo se găsesc alcool bun şi ieftin, blănuri şi icre de Manciuria.
Între noi fie vorba, se mai găsesc şi altele. Peisaje romantice, cele mai spectaculoase crame din lume (Cricova şi Mileştii Mici), mănăstiri săpate în stâncă, cetăţi (Soroca, de exemplu), Orheiul Vechi (aflat pe lista UNESCO), cele o sută de movile din Glodeni, un Chişinău interesant, pe alocuri straniu şi, cum scriam în Esquire, “vioi şi ziua şi noaptea şi plin de maşini aduse din America” etc. etc. În plus, e un loc de care ne leagă ceva; un trecut şi o cultură comună. Şi e un loc în care putem să vedem ce înseamnă ocupaţia şi ideologia străină implantată fără anestezie.
Poate, cu ocazia febrei ăsteia a shopping-ului, vor deveni şi ziariştii români mai interesaţi să scrie de vecinii noştri de la est.
Şi iată cum încheiam articolul din Esquire:
Iar dacă vă gândiţi că Basarabia e prea înapoiată ca să merite atenţia dumneavoastră, mergeţi la site-ul celebrului ghid turistic Lonely Planet şi citiţi introducerea despre Republica Moldova. E drept, pare a fi scrisă cu ceva timp în urmă, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, dar are darul să te pună uşor pe gânduri: “Prinsă între România şi Ucraina, cu toate diviziile etnice ce derivă de aici, Moldova a evoluat mult într-un timp scurt şi este, poate, mai avansată în multe privinţe decât România cea apropiată de UE”.
(Apropo, am auzit că Esquire-ul de ianuarie-februarie e foarte interesant. Articolul meu e un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi dacă şpaga ar fi legală şi obligatorie).
