Ziare
Wikileaks face jurnalism?
Răspunsul este nu şi este foarte convingător dat de şeful biroului de la Washington al New York Times, David Sanger, intervievat recent de NPR. Assange, zice Sanger, are în mod declarat o agendă politică, şi anume să stânjenească guvernul SUA. New York Times, pe de altă parte, n-are o agendă politică, adaugă corespondentul american, care e unul dintre jurnaliştii de la Times ce au scris despre telegramele scoase la iveală de Wikileaks.
N-a contribuit, cumva, New York Times la creÅŸterea amploarei telegramelor, prin faptul că s-a asociat cu Wikileaks în publicarea acestora? l-a întrebat pe Sanger realizatoarea emisiunii Fresh Air, Terry Gross. New York Times a contribuit la nuanÅ£area subiectului, a răspuns gazetarul. JurnaliÅŸtii nu toarnă asemenea informaÅ£ii cu găleata către public (cum au făcut ai noÅŸtri, când cu stenogramele, de exemplu — aÅŸ nota eu), ci le filtrează, le interpretează, le pun în context, a precizat Sanger.
De altfel, a mai zis el, administraÅ£ia americană nu iese în întregime prost din povestea asta, publicarea telegramelor a scos la iveală tot soiul de lucruri pe care diplomaÅ£ii ar fi preferat să le Å£ină la cutie, dar, pe de altă parte una dintre acuzele care se tot aduc SUA este că una spun ÅŸi alta fac — or telegramele au arătat, porivit lui Sanger, că acÅ£iunile diplomaÅ£iei americane, în public sau în spatele uÅŸilor închise, au fost ÅŸi sunt consecvente.
Acestea fiind zise, mi se par total aiurea declaraţiile senatorului Lieberman, care sugera ca New York Times să fie investigat pentru publicarea telegramelor diplomatice secrete şi care acuza ziarul că a comis cel puţin un act necetăţenesc, dacă nu penal.
Între noi fie vorba: nu e treaba ziariştilor să protejeze secretele de stat. Treaba lor e să informeze. Şi, desigur, cum spune Sanger, să filtreze., să interpreteze, să pună în context, ca să înţeleagă Gică mai bine ce se întâmplă în jurul lui.
Monica în Adevărul
Un articol în Adevărul de Duminică despre Monica Ulmanu, infografician la Boston Globe.
>>UPDATE// Între timp, proiectul la care Monica a participat alături de mai mulţi colegi de la şcoala de jurnalism a UNC, Powering a Nation, a câştigat locul 1 la prestigiosul şi foarte competitivul CPOY (College Photographier of the Year), ajuns la ediţia 65.
Elena Udrea are numai prieteni pe net
Comentatorii o elogiază şi o citează pe Elena Udrea
Am dat click pe un link pus de cineva pe Facebook, ca să văd ce zice Elena Udrea de miile sale de prieteni. Tot pe Facebook prietenii la care face referire doamna ministru. Sunt aproape 5.500, zice Udrea, “ÅŸi nu vreau să mă opresc aici”.
Acuma, are mai puÅ£ină importanţă că ministrul nostru, proaspăt iniÅ£iator al unui parteneriat cu Facebook (adică turismul românesc se va promova pe site-ul de socializare, din câte înÅ£eleg), confundă prietenii cu fanii. Pagina de Facebook a Elenei Udrea are, într-adevăr, o grămadă de like-uri (5.853 în momentul în care scriu acest text), dar, sigur, nu e vorba de “friends”.
N-ar fi mare chestie nici că Elena Udrea recomandă, în aceeaşi postare, vizionarea filmului The Social Network, care nu-l pune pe Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, într-o lumină prea bună. La o adică, deşi doamna ministru abia se întâlnise cu un oficial al companiei, nu e o gafă prea gravă, pentru că cei de la Facebook sunt cool şi nu se stresează din atâta lucru.
Altceva m-a impresionat pe mine. Åži anume, comentariile la articolul din România liberă făcut după postarea Elenei Udrea. Las’ că cei de la RL ar fi putut să dea link la blogul ministrului fără să se mai obosească cu atâta copy/paste. Fie ÅŸi pentru comentariile respective, ÅŸi tot a meritat efortul. Ele arată că Elena Udrea nu are prieteni numai pe Facebook. Are prieteni peste tot pe internet. Numai prieteni, care o apreciază ÅŸi folosesc cuvinte elogioase la adresa ministrului atunci când comentează pe site-uri, ceea ce, desigur, e oricum în spiritul comentatorului român pe internet. RemarcaÅ£i, vă rog, că Ramona, Luiza, Miruna, Gabi ÅŸi Andrada, ca să-i numim doar pe cei ce au comentat în prima pagină, au, cu toÅ£ii/toatele, nume foarte frumoase. Fără îndoială, numele lor de botez. Åži ce frumos vorbesc despre iniÅ£iativele ÅŸi calităţile doamnei ministru. Ba, uneori, preiau chiar idei pe care le găsim ÅŸi pe blogul acesteia.
Iată, de exemplu, ce scrie Ramona (am păstrat în toate exemplele de mai jos ortografia originală, dar am scris cu bold lucrurile care m-au impresionat deosebit):
Conteaza mult sa ai un ministru tanar si implicat. Parteneriatul pe care Udrea l-a realizat cu Facebook reprezinta un pas inainte pentru turismul romanesc
Observăm că Ramona a citit cu mare atenţie blogul doamnei Udrea, pentru că şi acolo scrie:
parteneriatul pe care ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului l-a realizat cu reprezentanţii Facebook este un pas extrem de important pentru promovarea turismului românesc în mediul online.
Luiza scrie ÅŸi ea:
Daca din 3 romani 2 au acces la internet nu ar fi fost pacat sa ratam aceasta ocazie.Noroc cu Elena care a avut inspiratia sa promoveze turismul romanesc pe Facebook
Păi da, noroc cu Elena, dar şi noroc cu Luiza, care o apreciază şi o citeşte pe Elena. Totuşi, ar putea să o citească şi mai atent, pentru că, pe blog, Elena a scris ceva mai nuanţat:
Cel puţin în mediul urban, un studiu din 2009 arată că doi din trei români au acces la internet
Andrada, un nume foarte frumos, un caracter pe măsură şi (încă) o mare admiratoare a Elenei, scrie, între altele:
Udrea stie foarte bine ce inseamna newmedia si ce implica retelele de socializare ca parte a strategiei de atragere de turistiin Romania
Coincidenţă, şi Elena Udrea foloseşte aceleaşi cuvinte, referindu-se, însă, cu respectul potrivit, la toţi românii:
… românii ÅŸtiu foarte bine ce înseamnă new media ÅŸi ce implică reÅ£elele de socializare.
Impresionat, simt nevoia să mă alătur ÅŸi eu corului, chiar dacă nu sunt în sfaff-ul Elenei Udrea, ÅŸi să o felicit că are atât de mulÅ£i prieteni pe net, ÅŸi atât de civilizaÅ£i, ÅŸi atât de fani. Asta înseamnă, dom’le, să înÅ£elegi cum funcÅ£ionează tehnologia, cum funcÅ£ionează promovarea ÅŸi cum funcÅ£ionează brandul. Bravo.
PS 1. Doamna Elena Udrea, nu e cam prea pe faţă? ZiceÅ£i-i măcar lu’ aia mică care trudeÅŸte la comentariile astea să nu mai copieze cuvânt cu cuvânt de pe blog ÅŸi să găsească niÅŸte pseudonime care să sune mai ca lumea. Mie, totuÅŸi, mi-a plăcut mult Andrada.
PS2. România liberă, cum erau IP-urile?
Washington Post pregăteşte (alte) ştiri hiperlocale
Hiperlocalizarea (despre care am mai scris aici) este unul dintre cele mai promiţătoare curente din jurnalismul actual. Nu e vorba doar de localizare geografică, ci şi de customizare la nivelul preferinţelor în sport, politică, afaceri şamd. Iar acum, după cum aflu via Romenesko, Washington Post se pregăteşte să intre (din nou) în zona informaţiilor hiperlocale. Zic din nou, pentru că WP a mai avut o tentativă, eşuată.
(În Europa, grupuri mari, precum De Telegraaf, au făcut deja mişcarea spre hiperlocalizare, cu rezultate promiţătoare, după cum mi-a spus liderul de proiect al companiei olandeze).
Un exemplu de site-uri hiperlocale este Patch, care pare să prindă binişor. Site-ul oferă ştiri şi informaţii pe cartiere. Noul proiect al Washington Post îşi propune, potrivit acestui articol, să meargă şi mai în adâncime şi să focalizeze pe comunităţi mai mici.
Lucrez la ziar. Ce scriu pe Twitter?
Mi-a atras atenţia o ştire de pe antena3.ro. Titlu: Jurnaliştilor Washington Post nu le este permis să discute cu cititorii pe Twitter. Hait, mi-am zis. Asta ar fi total împotriva a ceea ce face Washington Post. Am citit ştirea şi, deşi titlul exagerează puţin, în principiu e pe bune. Jurnaliştii WP au voie pe Twitter, dar un memoriu intern le atrage atenţia să nu se angajeze în dezbateri pe tema unor subiecte controversate din ziar.
“DeÅŸi i-am încurajat pe toÅ£i cei din redacÅ£ie să folosească mediile sociale ÅŸi alte aplicaÅ£ii, este absolut vital să ne amintim că scopul conturilor branduite ale Post este să le folosim ca platformă pentru a promova ÅŸtirile, pentru a potenÅ£a conÅ£inuturile generate de utilizatori ÅŸi pentru a creÅŸte interacÅ£iunea dintre conÅ£inuturile Post ÅŸi audienţă”, se arată în mesajul conducerii.
“Niciun cont al Post nu trebuie folosit pentru a răspunde criticilor sau a lua o poziÅ£ie în numele Post, aÅŸa cum trebuie să urmaÅ£i regulile jurnalistice normale ÅŸi să nu vă folosiÅ£i conturile personale pentru a vorbi în numele Post”, se arată în acelaÅŸi document.
Ca să mă lămuresc pe deplin, am citit despre poveste pe Mashable şi pe Media Guardian (de unde şi-au luat cei de la A3 ştirea). Şi m-am lămurit. În principiu, mesajul redactorului-şef al WP către jurnaliştii săi este: noi oferim cititorilor ocazia să trimită scrisori la redacţie, dar nu răspundem la ele în ziar. Adică nu dăm replică la replică. Şi, desigur, nu e normal ca jurnaliştii să se folosească de contul oficial de Twitter al ziarului ca să răspundă cum îi taie pe ei capul, în numele ziarului.
Pe de altă parte, aşa cum remarcă cei ce comentează pe Media Guardian şi Mashable, Twitter şi alte scule de socializare online oferă ziarelor fix ocazia de a interacţiona altfel cu cititorii. Prin internet, interacţiunea se face la un cu totul alt nivel, e un grad mult mai mare de implicare decât permite printul. Însăşi ideea de comunitate implică dialogul şi dezbaterea. Utilizatorii se aşteaptă să nu vorbească în gol, iar să interzici jurnaliştilor să comunice la acest nivel cu publicul înseamnă să negi însăşi raţiunea prezenţei publicaţiei tale pe Twitter, pe Facebook şi, în ultimă instanţă, pe internet.
Bănuiesc că nu asta a fost intenţia conducerii redacţionale a Washington Post. Subiectul în cauză era delicat, ziarul a cam comis-o publicând un articol care pare să susţină ideea că homosexualitatea ar fi o problemă de sănătate mintală şi e de înţeles că editorul încearcă să ţină sub control răspunsurile pe care redacţia le dă criticilor. E de înţeles, de asemenea, că n-ar trebui ca orice jurnalist să se poată pronunţa în numele ziarului. Dar asta n-ar trebui, pe de altă parte, să pună lacăt jurnaliştilor ziarului care se angajează în discuţii cu cititorii. Altminteri, n-ar mai rămâne de făcut decât să lăsăm conturile de Twitter şi Facebook în grija exclusivă a departamentelor de PR.
Boston Globe angajează un jurnalist din România
Infografie de pe site-ul New York Times
Blogul de jurnalism vizual al American Copy Editors Association, care urmăreşte mişcările din departamentele de grafică ale ziarelor din SUA, a anunţat că Boston Globe a angajat-o pe Monica Ulmanu (nu, nu e o coincidenţă de nume 
). Monica tocmai a terminat un stagiu la New York Times ÅŸi din 10 noiembrie va face infografice pentru Boston Globe ÅŸi boston.com.
Dacă daţi click pe imaginea de mai sus ajungeţi la un stepper realizat de Monica şi de colegii ei de la New York Times despre care am scris ceva mai jos.
Iar aici e un interactiv despre modul în care loveşte mingea jucătoarea de tenis Caroline Wozniacki, publicat în New York Times în timpul US Open.
Face cineva o infografie cu noul Stadion Naţional?
Noul Stadion Naţional, în construcţie. Sursa imaginii: prosport.ro
I-am arătat unui amic din presă, fost ziarist sportiv, acest grafic interactiv, lucrat pentru New York Times de Monica Ulmanu (reporter: Bedel Saget). Ideea mea era că ceva de genul ăsta ar fi fain şi pentru noul stadion naţional, în construcţie la Bucureşti. Reacţia omului: e mişto, dar păcat că aşa ceva nu prinde la publicul român. Îmi place foarte tare omul respectiv, dar eu zic că în cazul ăsta e victima inerţiei pe care o observ peste tot în presă. De ce să nu prindă aşa ceva? Nu sunt obşnuiţi românii cu graficele? Poate nu prea le văd în presă, dar adevărul este că românii consumă foarte multe grafice. În şcoală. Manualele de geografie, biologie, matematică sau istorie sunt pline de grafice. Asta pentru că autorii de manuale au descoperit de multă vreme un lucru pe care mulţi dintre liderii ziarelor şi site-urilor noastre îl ignoră: adesea, un grafic este mai util decât un text dacă vrei să explici sau să arăţi ceva. De sine stătător sau în completarea unui text, static, animat sau interactiv, infograficul ar trebui să fie în meniul pe care jurnaliştii îl oferă publicului.
Banii noului manager Realitatea
Bun profilul făcut de HotNews lui Sebastian Ghiţă, noul manager de la Realitatea Media, dar eu am o problemă cu următoarele date:
- averea lui Sebastian Ghiţă potrivit Top 300 Capital: 120-125 miloane euro
- averea lui Sebastian Ghiţă potrivit Forbes 500 Miliardari: 26-38 milioane euro
Reiese o diferenţă de minimum 82 de milioane de euro (99 de milioane, dacă scădem cifra minimă dată de Forbes din cifra maximă dată de Capital). Mi se pare mie, sau e ceva serios în neregulă cu cel puţin unul dintre cele două topuri?
Remarc şi faptul că în textul din EVZ apare doar estimarea Capital, în timp ce în Adevărul apar ambele estimări. Cine s-a comportat ca un quality şi cine s-a comportat feudal? Răspunsul e evident: EVZ a plătit tribut propriului grup de presă şi a pus pe planul doi informarea completă a cititorilor. Adevărul, în schimb, a procedat cum trebuie şi a dat şi cifrele apărute în publicaţia din trustul propriu, dar şi pe cele publicate de concurenţă.
Rămâne, desigur, diferenţa enormă dintre cele două estimări. Poate se cere o a treia sursă, eventual un punct de vedere al lui Ghiţă însuşi.
“Derby de România”. Serios?*
* Aceasta nu e o cronică sportivă.
Jurnaliştilor le place să boteze. Să dea porecle şi supranume. Jurnaliştii sportivi şi cei politici au o aplecare specială pentru aşa ceva. Bunicuţa, Briliantul, Viteziştii, Bombonel, Vamă, Miki Şpagă, Regele şamd. Unele mai ok, altele mai puţin.
Cele din lumea politico-administrativă sunt, de obicei, mai fericite. Cele din sport sunt adesea folosite mai mult în paginile ziarelor şi titrările TV decât în rândul publicului.
Există un test foarte simplu care ne ajută să vedem dacă o poreclă (sau un supranume) a prins sau are şanse să prindă. Este ea preluată în folclorul popular, sau e folosită de amorul artei, exclusiv de către presă şi comentatorii de profesie? (sigur, multe dintre poreclele de succes sunt de fapt izvorâte din mulţimea anonimă şi preluate apoi de presă, pentru că e greu să creezi în mod artificial un supranume care să prindă).
Exemplu: cine, alţii decât ziariştii de sport, i-a spus vreodată lui Mutu Briliantul? Cine îi spune lui Hagi Regele? Or fi câţiva. În schimb, Bombonel, Micul Titulescu, Dinu Vamă sau Miki Şpagă au făcut carieră şi dincolo de paginile ziarelor.
ÃŽntâlnirile dintre cele mai titrate cluburi româneÅŸti de fotbal (unde “titrate” are sens dublu, v-aÅ£i prins), Steaua ÅŸi Dinamo, de parcă n-aveau deja de multă vreme o etichetă nefericită (“eternul derby”), au ajuns astăzi “Derby de România”. Cum ar veni, din lac în puÅ£. Dacă aÅ£i avut vreodată dificultăţi să vă imaginaÅ£i cum suporterii steliÅŸti ÅŸi dinamoviÅŸti se întâmpină pe celular cu vorbele: “Ai luat, bă, bilete la eternul derby?”, acum faceÅ£i un efort ÅŸi închipuiÅ£i-vă cum se strecoară printre înjurături noua sintagmă cu vag iz nobiliar.
Să nu mă înţelegeţi greşit. N-am nimic împotriva licenţelor, metaforelor şi altor figuri de stil gazetăreşti atâta vreme cât au sens şi sună româneşte. N-am nimic împotriva cuvântului derby. Dar derby de România? De săptămâni întregi mă agresează vorbele astea, iar azi mi-a plăcut că am văzut un semn de mirare vizavi de susnumita sintagmă şi la un tweet al lui Andi Moisescu (deşi, dacă nu mă înşel, prima oară am auzit-o chiar la ProTV, parcă din gura lui Costi Mocanu, acum nişte ani de zile).
ÃŽn primul rând, cine mai spune azi “de România”, în afară de cei de la ProTV (State de România, Åžofer de România) ÅŸi prinÅ£ul Paul, sau ce-o fi el? Număr de România înÅ£eleg. Derby de BucureÅŸti aÅŸ înÅ£elege (mai ales că un derby e de regulă local). Dar, sigur, echipele astea au suporteri peste tot în Å£ară, e duelul reprezentativ al fotbalului românesc, aÅŸa că, probabil, cineva a zis hai să întindem sintagma peste toată Å£ara, chiar dacă ne scrântim puÅ£in limba cu ocazia asta. Pe acelaÅŸi principiu, propun introducerea sintagmelor “politică de România” în loc de “politică dâmboviÅ£eană”, “salam de românia” pentru Salam de Sibiu, “oraÅŸ de România” pentru BucureÅŸti, “ziarist de România” pentru Cristian Tudor Popescu, “preÅŸedinte de România” pentru Traian Băsescu ÅŸi “gazetă de România” pentru Gazeta Sporturilor.
Sau am putea încerca, atunci când ne spargem capul să găsim un supranume sau o poreclă, să nu scăpăm din vedere câteva lucruri:
1. Termenul sau sintagma trebuie să sune româneşte.
2. Dacă nu sună chiar româneşte, măcar să sune firesc, natural.
3. Ca să sune româneÅŸte sau măcar firesc ÅŸi natural, trebuie să fie cuvinte, expresii ÅŸi forme gramaticale din vocabularul comun — folosite în mod curent.
4. Dacă nu e un termen sau o sintagmă pe care oamenii le-ar folosi în limbajul curent, în dialoguri de zi cu zi, înseamnă că sintagma sau termenul sunt folosite mai degrabă pentru satisfacţia autorului/comentatorului/ziaristului decât pentru public.
5. Întotdeauna e de preferat o sintagmă construită gramatical corect pe care n-o va prelua publicul unei sintagme forţate pe care n-o va prelua publicul. În general, oamenii oricum nu folosesc pompoşeniile din presă, dar asta nu înseamnă neapărat că nu le intră în cap.
6. Decât “Derby de România”, mai bine “Eternul derby”. Ba nu, totuÅŸi ÅŸi ăla sună prea aiurea. Mai bine “Steaua-Dinamo” (sau invers, după caz).
Internetul ucide printul? Cică nu
Analistul britanic Jim Chisholm a descoperit că de fapt n-ar exista o corelaţie între ascensiunea site-urilor de publicaţii şi scăderea vânzărilor aceloraşi publicaţii în varianta de print. Ba dimpotrivă, cifrele ar confirma un lucru relevat acum mai mulţi ani de alte cercetări, anume că ziarele care combat bine pe web au mai mult succes şi în print.
Datele de la biroul de audit al circulaÅ£iei din Marea Britanie contrazic credinÅ£a că popularitatea în creÅŸtere a internetului ÅŸi succesul paginilor de web ale ziarelor ar canibaliza cititorii ediÅ£iilor tipărite. Iar ziariÅŸtii “tradiÅ£ionali” ar trebui să ÅŸtie că internetul nu e o ameninÅ£are, conchide Chisholm.
