Adesea, oamenii încearcă să facă abstracţie de geografie, aşa cum încearcă să facă abstracţie de timp. Românii au obiceiul să se bată cu pumnul în piept de fiecare dată când aud despre vreo persoană care are un strămoş din România. Chiar dacă strămoşul era neamţ şi a emigrat acum două sute de ani, cineva o să spună că urmaşul lui este român.

Când cineva pleacă de pe meleagurile noastre, e o impietate să crezi că, la un moment dat, n-ar mai fi român. Sub operele lui Brâncuşi expuse la Smithsonian, în Washington D.C., scrie că sculptorul e francez născut în România. Pentru români, ăsta e un afront şi o mostră de ignoranţă.

Johnny Weissmüller s-a născut în Banat pe vremea când acesta ţinea de Austro-Ungaria. E cunoscut şi sub numele de Johann sau Janos (dar nu şi Ion), a câştigat o grămadă de medalii la înot pentru SUA şi apoi l-a jucat pe Tarzan într-o duzină de filme. Tot românul în temă cu istoria cinematografului o să le spună prietenilor lui străini că Tarzan a fost român. Ce mai contează că era german, că a devenit american de mic şi că, de fapt, nu s-a născut la Timişoara/Temesvar, cum apare în actele oficiale, ci în Serbia. Răcnetul său inconfundabil, slobozit printre liane, va fi întotdeauna, pentru noi, la fel de românesc precum Băi!-ul strigat de Ion către Gheorghe, aflat pe ogorul învecinat.

Lăsându-l la o parte pe domnul Tarzan şi făcând abstracţie de orgoliul nostru naţional, să presupunem că avem una bucată român sadea care se stabileşte în străinătate. O bucăţică de diaspora. Cât de român rămâne, oare, individul cu pricina?

Să luăm ca exemplu un cocalar de Bucureşti. Va rămâne el un cocalar oriunde s-ar duce? Dacă în ţară îşi bătea nevasta şi copiii, va face acelaşi lucru şi pe meleaguri străine? Va scuipa seminţe pe jos şi flegme pe pereţi, va ieşi în şlapi şi maiou la colţul blocului, va bea bere la pet şi se va scărpina nonşalant la prohab indiferent de zona geografică în care îl vor purta paşii, şantierele sau câmpurile de căpşuni?

Există oameni care îşi transportă România lor cu ei, oriunde s-ar duce. Se stabilesc în altă parte ca să facă un ban, iar faptul că au schimbat ţara nu-i împiedică să-şi vadă mai departe de viaţa lor, aşa cum au învăţat s-o facă în patrie.

Sigur, e firesc să-ţi duci cu tine bagajul socio-cultural. O facem cu toţii, vrând-nevrând. Problema apare atunci când micul tău univers adus din patrie te închide ermetic într-un cerc care nu lasă nimic să pătrundă sau să iasă.

Aceşti oameni nu pleacă din ţară ca să experimenteze o cultură nouă, să viziteze monumente, să cunoască oameni diferiţi, să comunice. Pleacă pentru că dincolo pot să facă mai mulţi bani şi, de fapt, nu-şi părăsesc niciodată ţara. Îşi schimbă doar locul de muncă şi rămân izolaţi în România lor, la fel de izolaţi cum erau şi în România de acasă. Pentru că România de acasă, aşa cum o ştiţi voi, se înghesuie în acelaşi apartament cu alte câteva Românii, aşa cum le ştiu alţii, oameni cu care călătoriţi în acelaşi metrou, tramvai sau autobuz, cu care vă intersectaţi la mall şi pe Magheru, dar cu care nu aveţi nimic în comun.

Chiar dacă n-are rost să generalizăm, o facem, totuşi, la tot pasul. O face toată lumea. Italienii sunt zgomotoşi, francezii sunt aroganţi, americanii sunt naivi, ţiganii sunt hoţi, olandezii sunt zgârciţi, englezii sunt eleganţi. Românii, în ochii altora, sunt, la rândul lor, hoţi, fotbalişti, gimnaste, deştepţi sau o grămadă de alte lucruri, în funcţie de experienţele celor care ne cunosc. Mintea umană are rolul de a extrage sens şi ordine din lucrurile care ne înconjoară, oricât ar fi ele de bezmetice, aşa că, automat, suntem setaţi să simplificăm şi să generalizăm. Dacă vedem un ganez vesel, creierul nostru o să tragă automat concluzia că toţi ganezii sunt veseli. Soţia mea face un master în SUA, iar o profesoară i-a spus că departamentul încearcă acum să atragă şi alţi studenţi români, pentru că ea e un student bun.

Eu, însă, mi-am propus să mă feresc să generalizez aici, aşa că am păcălit-o pe Delia Dumitrică şi am rugat-o să generalizeze ea. „Majoritatea persoanelor născute în România şi care locuiesc peste hotarele ţării sunt în general destul de închise în privinţa diversităţii culturale şi în privinţa propriei existenţe în alt mediu cultural”, spune ea. Le lipseşte, adaugă Delia, o înţelegere interculturală, voinţa de a-ţi pune propriile obiceiuri, gusturi, valori şi viziuni sub semnul întrebării şi de a încerca să adopţi şi altceva decât ce ai învăţat până acum. „Anticipez cu înfrigurare momentul în care (românii cu care mă văd) vor începe să îşi exprime opiniile rasiste legate de «ţigani» şi uneori de «negri», opiniile homofobe legate de minorităţile sexuale şi constanta litanie de frustrări şi cârcoteli legate de toţi cei care nu sunt ca noi.”

Probabil că există oameni făcuţi să plece şi oameni care ar trebui să nu se desprindă niciodată de glie. Dacă vrei ca mâncarea să aibă acelaşi gust, să ai aceiaşi prieteni şi să dormi mereu pe salteaua cu care te-ai obişnuit, nu pleca de acasă pentru totdeauna; sau aşteaptă să se inventeze teleportarea instantanee. Un amic îmi povestea de nişte prieteni care au câştigat la loteria vizelor şi au plecat, aşa cum visau, la Los Angeles, renunţând la joburi bune şi oameni dragi. Sunt nefericiţi şi se plâng întruna de oraşul şi de societatea pe care au găsi-t-o. Oamenii sunt răi şi insensibili, e prea cald afară, aerul condiţionat e prea rece, roşiile n-au nici un gust, iar viaţa n-are nici un farmec.

În cealaltă extremă, există, desigur, şi cei care pleacă pentru a o rupe definitiv cu ţara. Adoptă cu furie stilul de viaţă din locul în care s-au strămutat, îşi îndeasă în creier mentalităţile de acolo, îşi uită limba, se luptă să fie acceptaţi, adoptaţi, incluşi.

Între cei care pleacă în bula lor de Românie şi cei care îşi rup cu dinţii cordonul ombilical există, însă, o cale de mijloc, armonioasă şi împăcată cu timpul şi geografia.

De fapt, nu-i aşa mare brânză să emigrezi. Bucureştiul, Clujul, Timişoara sau Iaşiul sunt pline de oameni care au emigrat în propria ţară.

>>>

Articolul complet, aici.