Nu, nu-i aÅŸa
Robert Turcescu publică “un fel de răspuns” la stenogramele conversaÅ£iilor lui Sorin Ovidiu Vîntu cu jurnaliÅŸtii din trustul său. Postarea de pe blogul lui Turcescu e de fapt un citat în limba engleză, atribuit lui John Swinton, un celebru jurnalist american ce a fost la un moment dat “ÅŸeful de personal” de la New York Times.
“AÅŸa o fi?” se întreabă Robert Turcescu în titlu, aparent retoric. Păi nu, nu e aÅŸa.
Ce spune Swinton este, în mare, că nu există jurnalism independent, că jurnaliştii sunt plătiţi să-şi ţină opiniile proprii pentru ei şi să reprezinte interesele patronului; că ziariştii sunt de fapt nişte prostituate intelectuale. Omul a rostit cuvintele respective în 1953, când a fost invitat să ţină un toast la New York Press Club.
Spun că nu-i aşa din simplul motiv că Robert, certamente din grabă, a făcut pe blog una dintre erorile fundamentale pe care le poate face un jurnalist: s-a documentat superficial şi a servit cititorilor informaţii eronate, culese pe neverificate de pe net. Concret:
- John Swinton nu avea cum să spună respectivele cuvinte în 1953, pentru că a murit în anul 1901.
Swinton (care nici măcar nu a fost “ÅŸef de personal”/”chief of staff” la New York Times, ci “ÅŸeful echipei editoriale”/”head of the editorial staff”) se pare că a spus într-adevăr cuvintele respective, poate nu chiar în forma asta, prin 1880, la un banchet oferit în cinstea lui de liderii breslei. Invitat să Å£ină un toast despre presa independentă, Swinton ar fi rostit cuvintele redate pe blog de Robert Turcescu.
Acuma, eu nu spun că respectivele vorbe n-ar avea nici o greutate ÅŸi nici o sămânţă de adevăr, chiar ÅŸi pentru modul în care stau acum lucrurile în presă. Dar trebuie să Å£inem cont de faptul că remarca datează dintr-o perioadă în care în SUA abia apăruse “the penny press” — ziarele de un penny, care au democratizat informaÅ£ia ÅŸi au dus în cele din urmă la dezvoltarea modelului modern al presei americane serioase. Hearst ÅŸi Pulitzer începeau să-ÅŸi creeze imperiile ÅŸi celebrul “yellow journalism” începea să prindă teren (EDIT // Sorin Adam Matei îmi atrage atenÅ£ia că pe atunci începea curentul yellow journalism — el crede, de altfel, că fix la yellow journalism se referea Swinton — aÅŸa că am modificat frazele precedente, unde scrisesem iniÅ£ial că penny press nu apăruse pe când Swinton spunea cele de mai sus; am încercat să tai, ca să se vadă modificările, dar nu ÅŸtiu din ce motiv această temă nu permite litere tăiate pe mijloc). Presa americană semăna pe atunci destul de mult cu presa română de la începutul anilor ’90: plină de opinii ÅŸi reflectând fără perdea interesele diverselor grupuri care finanÅ£au o instituÅ£ie jurnalistică sau alta. Principiile echidistanÅ£ei jurnalistice încă nu se impuseseră.
Sistemul de presă de azi din SUA, cu toate derapajele sale, are meritul că oferă jurnaliÅŸtilor un cadru în care să-ÅŸi facă meseria fără să se umilească. Un set de principii asumate de fiecare ziar ÅŸi de fiecare patron. Da, New York Times e de stânga ÅŸi Wall Street Journal e de dreapta, unul e pro-Obama în articolele de opinie, altul e anti-guvern, dar jurnalismul se face după reguli profesionale ÅŸi norme etice clare, stipulate în documente scrise ÅŸi incluse în contracte, astfel încât nimeni nu poate să vină ÅŸi să spună “tu lucrezi pentru mine, în p… mea, aÅŸa că dacă îţi zic să scrii de rău despre un om bun trebuie să te conformezi, că altfel zbori”.
Sigur, se poate argumenta că, dincolo de coduri şi regulamente, şeful e tot şef şi patronul e tot patron şi în SUA, şi că jurnalistul nu e, totuşi, liber ca pasărea cerului (la urma urmei, sunt cunoscute, de exemplu, cazurile unor jurnalişti care au fost daţi afară de la instituţii respectabile pentru că au scris diverse chestii pe blogul personal). Dar trebuie făcută distincţia între un secol şi altul, între o presă cu anumite canoane şi o alta construită după principii diferite.
În democraţiile vechi, jurnaliştii au mijloace de apărare, de conservare a unui nivel de independenţă, au un sistem care îi face răspunzători în faţa publicului. Una dintre dezbaterile care ar trebui să pornească după publicarea acestor stenograme este cum să oferim şi jurnaliştilor români mijloace similare. E un proces pe care se tot chinuie să-l împingă organizaţii ca CJI, ActiveWatch sau COM, dar pe care şefii de presă îl ignoră şi-l marginalizează. Probabil tocmai pentru că sunt prea ocupaţi să ia poziţie de drepţi în faţa patronilor de tip Vîntu. Şi uite aşa, fără autoreglementare, fără un consiliu al presei sau un ombudsman care să semnaleze derapajele şi să le sancţioneze în interiorul breslei, jurnaliştii rămân de trei ori descoperiţi: în faţa patronilor, care dispun; în faţa autorităţilor, care manipulează (scurgerea stenogramelor către ziarişti loveşte şi în Vîntu, dar şi, încă o dată, în credibilitatea breslei jurnaliştilor); şi în faţa publicului, care trage concluziile (presa minte) şi acţionează în consecinţă (n-o mai consumă, sau o consumă ca divertisment, nu pentru informare).
Surse pentru John Swinton:
http://www.constitution.org/pub/swinton_press.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/John_Swinton_(journalist)
..
Related posts:
- AÅŸa da
- Iran: cum s-au schimbat societatea şi media după alegeri
- Cotidianul despre ‘jurnalismul de blog’
- Sorin Adam Matei (I): Blogurile sunt ‘un fel de canguri’
- CTP a dăscoperit dă la el dân cap: Obama e “afro-evreu”
Dacă ai chef, poţi să faci un comentariu sau să te abonezi la flux ca să primeşti viitoarele postări în feed reader.
Ei, nu mai fi aÅŸa rău cu omul, că învaţă ÅŸi el. Uite, acum face “Tehnici de redactare” la FJSC. Dar dacă mă gîndesc mai bine, nu e student, ci predă! ÃŽnseamnă că merge pe principiul “Cînd nu ÅŸtii ceva, predă!”.
Pe de altă parte, aÅŸa se întîmplă cînd vrei neapărat să faci paradă intelectuală ÅŸi mai ales cînd dai citate. Rostul citatului este să întărească o idee într-un anumit context. De exemplu, după ce apăs “Trimite” la acest comentariu, pot spune “Zarurile au fost aruncate”, dar contextul nu e 100% potrivit. ÃŽn plus, multe dintre vorbele despre presă au avut o anumită valoare la timpul lor, dar acum sunt desuete, mai ales în acest context digital.
George, eu nu am nimic cu Robert, cred ca toti mai gresim. L-am auzit adesea vorbind despre jurnalism si sunt convins ca si el preda despre cum sa eviti asemenea erori.
o fi afectat de cianurile din Noua Zeelanda…
heh, uita-te la ultimul meu articol
)
Mihnea, hahaha, chiar mă întrebam cine a mai sesizat, ca doar n-oi fi fost eu singurul care a avut curiozitatea să dea un Google pe Swinton
Nu numai atat. Lucrurile sunt si mai clare si radicale azi in presa americana.
Exista, in primul rand, clauza de constiinta. Daca editorul iti cere sa scrii ceva ce nu corespunde cu constiinta ta profesionala, poti refuza.
Daca, sa zicem, in urma acestui refuz, se gaseste o minte unghiulara sa te puna pe vreo lista neagra, toata breasla jurnalistilor americani, extrem de bine organizata, sare ca arsa si iese un scandal, sa te tii.
Si, in general, da, Wall Street Journal e de dreapta si da in democrati, dar cu argumente, nu cu mizerii. Cand spun cuvantul “argumente”, ma refer la: probe si consideratii bazate pe expertiza serioasa, cand sunt comentarii. Cand spun probe, ma refer la: inscrisuri; inregistrari audio/video; documente scrise; declaratii ale interlocutorilor.
Niciodata nici un jurnalist de la WSJ nu va gandi macar sa falsifice o caseta video, astfel incat sa-l faca pe Obama sa plesneasca un copil, ca zboara din breasla, de se mai angajeaza numai la salubritate si Mafia.
Nici eu n-am nimic (în afară de faptul că sunt invidios pe garsoniera primită de la ANL, ca un tînăr sărac ce este) şi probabil că şi predă mişto, numai că nu prea vine pe la cursuri. În comentariu, m-am referit la problema ridicată de tine. Micile ironii din textul meu fac parte din personalitatea mea complexă.