Posts Tagged ‘sua
Wikileaks face jurnalism?
Răspunsul este nu şi este foarte convingător dat de şeful biroului de la Washington al New York Times, David Sanger, intervievat recent de NPR. Assange, zice Sanger, are în mod declarat o agendă politică, şi anume să stânjenească guvernul SUA. New York Times, pe de altă parte, n-are o agendă politică, adaugă corespondentul american, care e unul dintre jurnaliştii de la Times ce au scris despre telegramele scoase la iveală de Wikileaks.
N-a contribuit, cumva, New York Times la creşterea amploarei telegramelor, prin faptul că s-a asociat cu Wikileaks în publicarea acestora? l-a întrebat pe Sanger realizatoarea emisiunii Fresh Air, Terry Gross. New York Times a contribuit la nuanţarea subiectului, a răspuns gazetarul. Jurnaliştii nu toarnă asemenea informaţii cu găleata către public (cum au făcut ai noştri, când cu stenogramele, de exemplu — aş nota eu), ci le filtrează, le interpretează, le pun în context, a precizat Sanger.
De altfel, a mai zis el, administraţia americană nu iese în întregime prost din povestea asta, publicarea telegramelor a scos la iveală tot soiul de lucruri pe care diplomaţii ar fi preferat să le ţină la cutie, dar, pe de altă parte una dintre acuzele care se tot aduc SUA este că una spun şi alta fac — or telegramele au arătat, porivit lui Sanger, că acţiunile diplomaţiei americane, în public sau în spatele uşilor închise, au fost şi sunt consecvente.
Acestea fiind zise, mi se par total aiurea declaraţiile senatorului Lieberman, care sugera ca New York Times să fie investigat pentru publicarea telegramelor diplomatice secrete şi care acuza ziarul că a comis cel puţin un act necetăţenesc, dacă nu penal.
Între noi fie vorba: nu e treaba ziariştilor să protejeze secretele de stat. Treaba lor e să informeze. Şi, desigur, cum spune Sanger, să filtreze., să interpreteze, să pună în context, ca să înţeleagă Gică mai bine ce se întâmplă în jurul lui.
(Şi) cu bicicleta prin SUA
… acum vreo zece ani, când mă aflam la Los Angeles, am cutezat chiar să părăsesc pe cele două roţi mediul familiar al campusului University of Southern California şi să mă avânt, pe aceleaşi două roţi, cale de vreo două ore şi mii de kilometri (aşa au părut), până în Venice Beach, la ocean.
“Idiotule, ai trecut prin trei zone în care puteai să fii împuşcat”, mi-au spus, după prima astfel de escapadă solitară, nişte amici americani de rasă albă. Exagerau. Am mai făcut drumul respectiv şi niciodată nu m-am simţit mai safe ca pe bicicletă (aici iau în considerare şi faptul că bătrânul Ford Escort pe care l-am achiziţionat ulterior avea probleme serioase cu coloana de direcţie).
Mai sus e un fragment dintr-un text pe care l-am făcut pentru Bicla.ro (i-l promisesem lui George Popescu de multişor). Restul articolului, aici.
P.S. În poza asta nu sunt eu.
Donovan, inspirat de România
O postare de pe blogul Soccer Insider al WashingtonPost.com mi-a făcut ziua de ieri mai frumoasă. Am aflat din articol că Landon Donovan, vedeta naţionalei de fotbal a SUA, a povestit ieri, în timp ce prezenta oferta ţării sale pentru găzduirea Cupei Mondiale din 2022, că pasiunea sa pentru fotbal s-a născut în 1994, când, la vârsta de 16 ani, a fost pe stadion la meciul dintre Argentina şi România. Se întâmpla la prima şi, deocamdată, singura Cupă Mondială găzduită de SUA. Partida respectivă, zice Steve Goff pe Soccer Insider, a fost una dintre cele mai faine ale Mondialului. Ce a spus, între altele, Donovan:
După ce am văzut Argentina-România pe Rose Bowl, în mine s-a născut un vis. Acel vis era să fiu şi eu ca eroii mei de pe cea mai mare scenă a lumii, iar cinci ani mai târziu am avut această ocazie la campionatul mondial FIFA Under-17. Ca şi mine, coechipierii mei fuseseră inspiraţi de ceea ce se întâmplase în 1994.
Washington Post conchide că ceea ce l-a inspirat pe Donovan au fost cele trei goluri ale României, şi inserează în articol un rezumat al meciului Argentina-România, în comentariul lui Cristian Ţopescu.
Nu, nu-i aşa
Robert Turcescu publică “un fel de răspuns” la stenogramele conversaţiilor lui Sorin Ovidiu Vîntu cu jurnaliştii din trustul său. Postarea de pe blogul lui Turcescu e de fapt un citat în limba engleză, atribuit lui John Swinton, un celebru jurnalist american ce a fost la un moment dat “şeful de personal” de la New York Times.
“Aşa o fi?” se întreabă Robert Turcescu în titlu, aparent retoric. Păi nu, nu e aşa.
Ce spune Swinton este, în mare, că nu există jurnalism independent, că jurnaliştii sunt plătiţi să-şi ţină opiniile proprii pentru ei şi să reprezinte interesele patronului; că ziariştii sunt de fapt nişte prostituate intelectuale. Omul a rostit cuvintele respective în 1953, când a fost invitat să ţină un toast la New York Press Club.
Spun că nu-i aşa din simplul motiv că Robert, certamente din grabă, a făcut pe blog una dintre erorile fundamentale pe care le poate face un jurnalist: s-a documentat superficial şi a servit cititorilor informaţii eronate, culese pe neverificate de pe net. Concret:
- John Swinton nu avea cum să spună respectivele cuvinte în 1953, pentru că a murit în anul 1901.
Swinton (care nici măcar nu a fost “şef de personal”/”chief of staff” la New York Times, ci “şeful echipei editoriale”/”head of the editorial staff”) se pare că a spus într-adevăr cuvintele respective, poate nu chiar în forma asta, prin 1880, la un banchet oferit în cinstea lui de liderii breslei. Invitat să ţină un toast despre presa independentă, Swinton ar fi rostit cuvintele redate pe blog de Robert Turcescu.
Acuma, eu nu spun că respectivele vorbe n-ar avea nici o greutate şi nici o sămânţă de adevăr, chiar şi pentru modul în care stau acum lucrurile în presă. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că remarca datează dintr-o perioadă în care în SUA abia apăruse “the penny press” — ziarele de un penny, care au democratizat informaţia şi au dus în cele din urmă la dezvoltarea modelului modern al presei americane serioase. Hearst şi Pulitzer începeau să-şi creeze imperiile şi celebrul “yellow journalism” începea să prindă teren (EDIT // Sorin Adam Matei îmi atrage atenţia că pe atunci începea curentul yellow journalism — el crede, de altfel, că fix la yellow journalism se referea Swinton — aşa că am modificat frazele precedente, unde scrisesem iniţial că penny press nu apăruse pe când Swinton spunea cele de mai sus; am încercat să tai, ca să se vadă modificările, dar nu ştiu din ce motiv această temă nu permite litere tăiate pe mijloc). Presa americană semăna pe atunci destul de mult cu presa română de la începutul anilor ’90: plină de opinii şi reflectând fără perdea interesele diverselor grupuri care finanţau o instituţie jurnalistică sau alta. Principiile echidistanţei jurnalistice încă nu se impuseseră.
Sistemul de presă de azi din SUA, cu toate derapajele sale, are meritul că oferă jurnaliştilor un cadru în care să-şi facă meseria fără să se umilească. Un set de principii asumate de fiecare ziar şi de fiecare patron. Da, New York Times e de stânga şi Wall Street Journal e de dreapta, unul e pro-Obama în articolele de opinie, altul e anti-guvern, dar jurnalismul se face după reguli profesionale şi norme etice clare, stipulate în documente scrise şi incluse în contracte, astfel încât nimeni nu poate să vină şi să spună “tu lucrezi pentru mine, în p… mea, aşa că dacă îţi zic să scrii de rău despre un om bun trebuie să te conformezi, că altfel zbori”.
Sigur, se poate argumenta că, dincolo de coduri şi regulamente, şeful e tot şef şi patronul e tot patron şi în SUA, şi că jurnalistul nu e, totuşi, liber ca pasărea cerului (la urma urmei, sunt cunoscute, de exemplu, cazurile unor jurnalişti care au fost daţi afară de la instituţii respectabile pentru că au scris diverse chestii pe blogul personal). Dar trebuie făcută distincţia între un secol şi altul, între o presă cu anumite canoane şi o alta construită după principii diferite.
În democraţiile vechi, jurnaliştii au mijloace de apărare, de conservare a unui nivel de independenţă, au un sistem care îi face răspunzători în faţa publicului. Una dintre dezbaterile care ar trebui să pornească după publicarea acestor stenograme este cum să oferim şi jurnaliştilor români mijloace similare. E un proces pe care se tot chinuie să-l împingă organizaţii ca CJI, ActiveWatch sau COM, dar pe care şefii de presă îl ignoră şi-l marginalizează. Probabil tocmai pentru că sunt prea ocupaţi să ia poziţie de drepţi în faţa patronilor de tip Vîntu. Şi uite aşa, fără autoreglementare, fără un consiliu al presei sau un ombudsman care să semnaleze derapajele şi să le sancţioneze în interiorul breslei, jurnaliştii rămân de trei ori descoperiţi: în faţa patronilor, care dispun; în faţa autorităţilor, care manipulează (scurgerea stenogramelor către ziarişti loveşte şi în Vîntu, dar şi, încă o dată, în credibilitatea breslei jurnaliştilor); şi în faţa publicului, care trage concluziile (presa minte) şi acţionează în consecinţă (n-o mai consumă, sau o consumă ca divertisment, nu pentru informare).
Surse pentru John Swinton:
http://www.constitution.org/pub/swinton_press.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/John_Swinton_(journalist)
..
De fotbal: cu cine ţin eu la Mondiale
La Mondial, eu o să ţin cu o echipă cu care n-am mai ţinut niciodată şi despre care lumea din România crede îndeobşte că e formată din chitarişti blonzi ce au ajuns din întâmplare pe teren. Adică o să ţin cu SUA (chitaristul blond e Alexi Lalas, deşi nu mai joacă fotbal şi nici nu sunt sigur că era chitarist).
Chiar dacă SUA o să ia bătaie de la Anglia (dar poate n-o să ia), americanii sunt la Cupa Mondială şi noi nu, iar în ultima (şi cea din urmă) “România lui Ulmanu”, din Esquire-ul de mai/iunie, am explicat de ce cred eu că se întâmplă aşa. Dacă n-aţi citit, am scris, de exemplu, aşa:
De fapt, fotbalul nu trebuie mâncat, cu atât mai puţin pe pâine. Fotbalul trebuie jucat. Iar aici americanii (şi mulţi alţii) ne bat de ne merg fulgii. Potrivit cifrelor din 2008 ale Institutului Naţional de Statistică, avem cam 13 mii de jucători legitimaţi. Nu sună chiar rău, numai că asta înseamnă, la populaţia României, că avem cam un jucător la fiecare 1.700 de inşi. În SUA, statisticile arată că milioane de persoane practică fotbalul în mod organizat. O statistică de acum câţiva ani vorbea de zece milioane de copii înscrişi în diverse programe de fotbal, şi chiar dacă am considera că numai copiii joacă fotbal în SUA, tot am avea cam un jucător la fiecare 30 de persoane.
Am mai scris că eu lucrez pentru o vreme la o organizaţie care organizează (că d’aia e organizaţie) ligi de fotbal pentru aproape două mii de jucători, de la preşcolari la pensionari, într-un orăşel de 50 de mii de locuitori. Oricine, indiferent de experienţă, etate, talent sau situaţie financiară, se poate înscrie şi ajunge la o echipă unde se antrenează de două ori pe săptămână şi joacă în fiecare week-end. În plus, şcolile din SUA acordă mare importanţă educaţiei fizice, iar fotbalul a ajuns în primele două sporturi din ţară după numărul elevilor care îl practică. Între 15 şi 20 de milioane de persoane joacă fotbal în fiecare an în SUA, iar terenuri există la tot pasul. Până şi bisericile au câmpuri de joc. Dintre sporturile de echipă, doar baschetul este mai practicat. Cu alte cuvinte, fotbalul este cu adevărat un sport de masă, iar cluburile care vizează performanţa au de unde se alimenta.
Asta în timp ce la noi mai mult vorbim decât jucăm, lucru absolut evident şi în emisiunile sportive de la televizor. Şi uite d’aia (între altele) nu e România la Mondiale, iar America e. Şi până nu se înmulţesc iniţiativele de care îmi povestea Chinezu (adică în principal oameni care iubesc fotbalul şi se organizează singuri, că de la autorităţi canci), mai mult o să mâncăm, decât o să jucăm (şi tot la “conducători” o să ne uităm la teve).
Game Change
Uite o idee pentru ziariştii de politic de la noi: scrieţi cărţi. Tocmai am terminat de citit Game Change, o carte ce a stârnit multe discuţii la apariţie, acum câteva luni. Doi jurnalişti americani, Mark Halperin de la Time şi John Heilemann de la New York Magazine, s-au prins din timp că asistă la o campanie electorală istorică. Au realizat sute de interviuri cu o sumedenie de insideri, iar ce a ieşit este o carte ce se citeşte cu sufletul la gură, captivantă ca un roman istoric, plină de dialoguri revelatoare şi dezvăluiri despre ce gândeau şi ce făceau personaje-cheie precum Barack Obama, Hillary Clinton, John McCain, John Edwards, Sarah Palin sau Joe Biden în cele mai importante momente ale luptei electorale.
Cei doi autori redau până şi discuţii intime la care au participat doar Barack Obama şi Hillary Clinton şi ne povestesc ce-i trecea prin cap unui personaj sau altuia într-un moment sau altul. Şi, cum jurnaliştii afirmă că au documentat minuţios fiecare rând al cărţii, singura concluzie e că au vorbit cu toată lumea şi că au reuşit să extragă informaţii şi detalii esenţiale.
Dincolo de detaliile de culise pe care le aflăm din carte (de pildă, momentele de animozitate dintre Biden şi Obama, discuţiile din interiorul campaniei lui Hillary despre infidelităţile lui Bill Clinton, felul grăbit şi superficial în care echipa lui McCain a selectat-o pe Sarah Palin etc.) şi dincolo de scriitura alertă şi captivantă, Game Change este o întreprindere jurnalistică ce ajută cititorul să înţeleagă cum se construieşte, cum se poartă, cum se câştigă şi cum se pierde o campanie politică în cea mai importantă democraţie a lumii moderne.
Mă gândeam că aşa ceva ar fi şi la îndemâna unora dintre ziariştii noştri de politic. Există printre aceştia oameni care cunosc detalii despre care nu scriu niciodată. Care au acces la surse importante din toate zonele politice. Şi care, cu puţină metodă şi multă muncă, ar putea strânge destul material pentru cărţi de genul celei despre care tocmai discutam. Sunt jurnalişti de investigaţie care deja au adunat destul material pentru câteva cărţi, nu doar una — numai că nu se gândesc niciodată că şi-ar putea publica informaţiile în volum. Avem prea puţini scriitori de nonficţiune — cu excepţia memoriilor şi a unor volume de reportaj literar nu prea există astfel de literatură la noi. Şi, în ciuda fetişului pe care conducătorii de gazete de la noi par să-l aibă pentru inserturile de carte, cărţile scrise de jurnalişti români (nu de scriitori care mai fac şi publicistică) se lasă aşteptate. Jurnalismul se face prin ziare, site-uri, televiziune, radio. Dar se face şi prin cărţi. Poate e cazul să schimbăm şi noi jocul.
Ce politicieni ar da bine ca realizatori TV?
Ceea ce aştepta multă lume s-a întâmplat: vajnica Sarah Palin, fosta parteneră a lui John McCain în lupta pentru preşedinţia SUA, imaginea proaspătă, feminină şi, spun unii, netedă ca o lună plină a conservatorismului american, va face show la reţeaua Fox, cunoscută în America pentru vederile de dreapta şi stilul în care amestescă informaţia cu opinia.
Palin, care şi-a lansat, recent, o autobiografie ce se vinde foarte bine, va apărea ca invitat în mai multe emisiuni şi va prezenta o serie de programe intitulată “Real American Stories” (detalii aici).
Sigur, nu e nici primul, nici ultimul politician angajat într-o televiziune, dar observatorii dau multă atenţie acestei mişcări având în vedere popularitatea lui Palin. E foarte posibil ca intrarea ei în lumea televiziunii (după ce a demisionat cu câteva luni în urmă din funcţia de guvernator al statului Alaska) să mărească atât priza ei la public, cât şi ratingurile emisiunilor în care va apărea.
Oare, dintre politicienii noştri, care ar fi cei mai de succes amfitrioni de emisiuni televizate? Atenţie, nu e vorba de orice emisiuni, ci de show-uri cu subiect politic şi social. Realizatorii ar evita să mimeze echidistanţa — şi-ar păstra statutul de politicieni şi partizanatul. Eu aş paria pe următorii:
• Sorin Oprescu — oricum e atât de varză ca politician şi ca primar, încât, cu stilul său miştocar, de cartier, ar avea mult mai mare succes ca realizator de talk show. Orice talk show.
• Elena Udrea — aş vedea-o prezentând cronica ultimelor scandaluri politice şi a mişcărilor inter- şi intra-partinice.
• Cozmin Guşă — talk show cu intrigi, scenarii şi (pseudo)dezvăluiri (desigur, în parteneriat cu Lavinia Şandru).
• Gigi Becali — serie de reportaje de la Parlamentul European. Titlu posibil: Europa văzută de un cioban.
• Elena Băsescu — serie de reportaje cu titlul “Pulsul străzii” (cu EBA intervievând trecătorii cu privire la ultimele decizii la nivelul UE), plus o eventuală asociere la emisiunile lui Becali de la Parlamentul European.
Lista rămâne deschisă. Dacă doriţi să contribuiţi, nu uitaţi că trebuie să fie oameni care chiar ar avea succes în postura de angajaţi ai televiziunilor. I-am omis cu bună ştiinţă pe Vadim, Năstase, Iliescu sau Constantinescu, care nu cred că ar face mare brânză în rolul ăsta. Dar poate mă înşel.
Google pregăteşte propriul concurent la iPhone
Un articol din New York Times vorbeşte despre noul telefon mobil pregătit de Google. De data aceasta e vorba de un adevărat GPhone, nu de un telefon al unui alt brand ce rulează Android. Deja telefonul a fost dat angajaţilor Google spre testare. Se va numi, probabil, Nexus One, e produs de HTC după specificaţiile Google şi e posibil să ajungă pe piaţă începând cu luna ianuarie. Noutatea, din punctul de vedere al marketingului, este că telefonul va fi, foarte probabil, vândut la liber în SUA, în sensul că va putea fi achiziţionat fără un plan telefonic şi va putea fi folosit pe orice reţea GSM (în SUA, producătorii de telefoane lansează de obicei aparate codate pentru a fi folosite doar într-o anumită reţea, iar mobilele se achiziţionează odată cu planul de convorbiri; Nokia n-a avut mare succes cu telefoanele neblocate lansate în America, unul dintre motive fiind faptul că preţul unui aparat cumpărat în conjuncţie cu un plan de convorbiri este subvenţionat, deci mult mai mic decât costul real al aparatului).
New York Times citează surse anonime (utilizatori care probează în acest moment noul telefon) ce spun că aparatul arată bine, e mai subţire decât iPhone-ul şi are ecranul puţin mai mare. Ce m-ar convinge pe mine să-l cumpăr în detrimentul unui iPhone: un preţ sub sau în jur de 200 de dolari (în cazul în care Google se va decide să subvenţioneze preţul), o navigare comparabilă, ca eleganţă şi uşurinţă în folosire, cu cea a iPhone-ului şi softul gratuit pentru navigare asistată de GPS, deja disponibil pe telefoanele cu Android (în vreme ce o aplicaţie similară pentru iPhone costă în jur de o sută de dolari).
Premieră: SUA reglementează blogging-ul. Èšinta: publicitatea mascată
Este, dacă nu mă înşel, pentru prima dată când autorităţile americane intervin pentru a face ordine în blogosferă. FTC (Comisia Federală pentru Schimburi Comerciale — şi nu FCC, cum greşit scrisesem iniţial, din grabă şi neatenţie; mulţumesc Raluca Cozma pentru atenţionare) a stabilit că blogurile trebuie să dezvăluie plăţile pe care le primesc în schimbul susţinerii sau promovării anumitor produse (aşa-numitele “endorsements”).
Practica de a posta însemnări care promovează contra cost produse, servicii, companii sau persoane fără a specifica faptul că e vorba de o acţiune plătită e întâlnită şi la noi (nu numai în blogosferă, ci şi în presă). Aşa că mă aştept să urmeze o serie întreagă de înjurături la adresa FTC, care nu vrea să înţeleagă, nu-i aşa?, că internetul e liber şi că oamenii au voie să facă ce vor pe propriile site-uri, inclusiv să-şi mintă publicul.
Motivaţia FTC ţine însă tocmai de faptul că agenţia americană are ca misiune protejarea consumatorilor de media. Raţionamentul e simplu: dacă iei bani ca să promovezi un produs, dar faci în aşa fel încât toată treaba să pară dezinteresată, înşeli utilizatorii.
Blogării care nu dezvăluie plăţile pot primi pedepse ce variază de la un simplu avertisment, până la amenzi de 11.000 de dolari.
FTC nu schimbase de aproape 30 de ani reglementările cu privire la “endorsements”. Între timp, a apărut internetul, care a devenit un mediu important în modelarea gusturilor şi preferinţelor consumatorilor.
Washington Post scrie că noile reglementări se referă nu doar la blogări, ci şi la firmele de cercetare şi celebrităţile care promovează produse. Plăţile virate de companii pentru asemenea promovare ar trebui să fie transparente, potrivit FTC. De acum, companiile care invoca cercetări şi studii pentru a-şi legitima produsele vor trebui să specifice dacă au finanţat respectivele studii. Cu alte cuvinte, dacă firma C va susţine într-o reclamă că studiile arată că dinţii devin cu 47 la sută mai rezistenţi la carii datorită pastei de dinţi cu aminosuflomucizi de sinteză, va fi nevoită să adauge că cercetările respective au fost făcute de Institutul X la solicitarea şi cu finanţarea sa.
>> Detalii în Washington Post.
CTP a dăscoperit dă la el dân cap: Obama e “afro-evreu”
Scandalul Polanski ar fi fost fad, la noi, fără Cristian Tudor Popescu, omul care se pricepe şi la film şi la morală. Aşa că Dan Tăpălagă l-a invitat pe CTP în studioul HotNews la o discuţie despre absenţa unei “artere butucănoase morale” în opera şi viaţa regizorului arestat în Elveţia.
Pe mine nu discuţia despre Polanski (interesantă) m-a zdruncinat. A trebuit să ajung spre sfârşitul video-interviului, când domnul Popescu a legat cumva lucrurile şi a ajuns să amintească despre “afro-evreul Barack Obama, pentru că asta este el”. Dan Tăpălagă, un tip serios, altminteri, a părut pentru o clipă descumpănit, dar în cele din urmă a reluat şi el sintagma, “afro-evreul Barack Obama”, fără s-o amendeze.
Acuma, dacă CTP, cel mai jurnalist român în viaţă (potrivit înţelepciunii populare), zice că Obama e evreu, înseamnă că aşa o fi, nu? Că doar marii jurnalişti nu se joacă aşa cu vorbele şi informaţiile. Sigur, aşa cum am mai arătat, CTP nu e, de fapt, jurnalist, în ciuda înţelepciunii populare. El e comentator, scriitor, lider de opinie, expert în tenis şi în film. Dar, când e vorba de fapte, un jurnalist nu se aruncă cu capul înainte, mai ales atunci când vorbeşte de, să zicem, un preşedinte american.
Fireşte, Barack Obama nu e evreu nici un pic (pentru referinţă, puteţi merge, de exemplu, aici). Nici măcar cei mai fanatici conspiraţionişti de dreapta, din categoria celor care spun că Obama nici n-ar fi fost născut în America, n-au susţinut vreodată că ar fi evreu, deşi asta le-ar fi dat ocazia să-l lege şi mai abitir de stânga.
Atunci, de unde convingerea propovăduită de semizeul jurnalismului românesc? O mică excursie pe Google oferă o posibilă explicaţie. Domnul Popescu se dă pe net şi nu e prima oară când ar înghiţi pe nemestecate o bucăţică găsită online. A făcut-o atunci când a publicat un poem ce l-a impresionat, de fapt o păcăleală de tip scrisoare-în-lanţ.
De data asta e vorba de o treabă şi mai superficială. Cotianul Haaretz a publicat după alegerile prezidenţiale din SUA un articol în care apare, încă din titlu, fraza:
Some Chicago Jews say Obama is actually the ‘first Jewish president’
Dacă citim articolul, e evident că Haaretz se referă la relaţiile foarte bune ale lui Obama cu evreii din Chicago, la înţelegerea pe care a dovedit-o, ca senator, faţă de problemele evreilor americani, precum şi la sprijinul de care s-a bucurat din partea comunităţii (78 la sută dintre evreii din SUA au votat cu Barack), ceea ce duce la supoziţia că şi în calitate de preşedinte va acţiona ca un mare prieten al evreilor şi al statului israelian. Diverse alte materiale de pe net (mult mai obscure) susţin că Obama ar fi unealta sionismului mondial, fără să insinueze însă nici o clipă că ar fi evreu.
Aşa cum se întâmplă adesea, în momentul în care oareşce blogări de la noi au citit (cum au putut şi ei) treburile astea, au înţeles (cum au putut şi ei) că Obama ar fi evreu şi au dat cu “informaţia” în blogosferă. De unde, probabil, a cules-o şi marele jurnalist Cristian Tudor Popescu, care, la rândul lui, n-a ratat ocazia de a o împărtăşi, generos, poporului.
