Vreţi vin?
..
Ce-ţi trebuie pentru infografice
Sus, interfaţa programului de modelare 3D Maya. Jos, o captură de ecran cu imaginea generată, parte dintr-un infografic interactiv 3D făcut de Monica Ulmanu pentru site-ul ziarului Boston Globe
Pentru că jumătatea mea mai bună face infografice print, video şi interactive for a living, ca să zic aşa, dar şi pentru că sunt o modalitate uimitor de eficientă de a spune o poveste, chiar şi complicată, astfel încât să înţelegi dintr-o privire (sau mai multe) despre ce-i vorba, mă tot uit după infografice prin ziare, prin reviste şi pe net. Şi nu pot să nu constat cu părere de rău că la noi nu prea se găsesc şi că adesea, atunci când se găsesc, sunt, adesea, cam naşpa.
Sunt convins, însă, că sunt destui români cărora le-ar plăcea să facă infografice faine, dar nu prea ştiu cum, pentru că n-a avut cine să-i înveţe. Dacă vă bate gândul să deveniţi infografician, sau infografician mai bun, sau dacă sunteţi în poziţie de management şi vreţi să angajaţi aşa ceva, iată câteva lucruri de care am înţeles eu că ai avea nevoie:
- Să fii jurnalist — e important să ştii să-ţi aduni informaţia şi să gândeşti ca un ziarist atunci când îţi compui graficul. Un infografic îţi oferă în primul rând informaţie, aranjată în aşa fel încât mesajul să ajungă în cel mai eficient şi clar mod la consumator.
- Să ai ochi (şi pregătire) de designer — să ai bine fixate principiile de bază, să ai simţul culorilor şi al modului în care se combină ele, să ai bun gust şi să consumi mult design de calitate.
- Să ai abilităţi tehnice şi cunoştinţe de lucru cu programe şi limbaje felurite. Monica a publicat în secţiunea de resurse din The Industry un text despre softurile necesare pentru realizarea de infografice, de unde se vede că sunt destule zone pe care e bine să le stăpâneşti dacă vrei să fii un infografician complet: programe de grafică vectorială, de editare imagini, de modelare 3D, de animaţie, de aplicaţii interactive, de cartografie, de prelucrare baze de date, plus HTML, CSS, Java Script. Se mai adaugă, din câte ştiu observând ce fac Monica şi alţi infograficieni tari, buna stăpânire a CMS-urilor şi cunoştinţe şi abilităţi de lucru cu foto-video.
- Să ai o foame permanentă pentru acumularea de lucruri noi — cunoştinţe, softuri, trenduri şamd. Să fii la curent cu tot ce apare relevant pentru domeniu, în formă digitală sau tipărită, să faci permanent schimb de idei şi informaţii cu colegii pe care îi preocupă aceleaşi lucruri, să înveţi în permanenţă.
Nu e uşor. E şi motivul pentru care oamenii foarte buni din domeniul ăsta sunt atât de căutaţi. Un om care ştie şi jurnalism, şi design, şi programare, informat şi instruit în programe şi limbaje de calculator este rara avis.
România de dincolo
Desen de Matei Branea. Sursa: esquire.ro
Mi-am revăzut pe site-ul Esquire.ro un articol din septembrie 2009, care se cheamă Dincolo şi în care mă întrebam aşa:
Cât de români rămânem, odată ce plecăm de acasă pentru totdeauna? Și în ce proporţie trebuie să renunţăm la românismul nostru ca să ne simţim cu adevărat confortabil?
De atunci au trecut doi ani şi ceva. Deja, în 2012 se fac patru ani de când locuiesc, cu familia, în afara ţării (chiar dacă, probabil, nu pentru totdeauna), aşa că am pretenţia că înţeleg şi mai bine cum e să stai departe de ţară. Mi se pare că ceea ce scriam atunci rămâne valabil. Câteva pasaje:
Adesea, oamenii încearcă să facă abstracţie de geografie, aşa cum încearcă să facă abstracţie de timp. Românii au obiceiul să se bată cu pumnul în piept de fiecare dată când aud despre vreo persoană care are un strămoş din România. Chiar dacă strămoşul era neamţ şi a emigrat acum două sute de ani, cineva o să spună că urmaşul lui este român.
Citeşte mai departe »
Ce se întâmplă în presa locală
Explică Alin Moraru, într-un articol pe care vi-l recomand din toate puterile.
Adevărul de Seară e fruntaş în Europa la închideri de ziare
Piet Bakker m-a făcut, prin cea mai recentă postare de pe blogul său despre ziare gratuite, Newspaper Innovation, să-mi tresară inima-mi verde de român. De mândrie, desigur, pentru că mi-a confirmat că suntem fruntaşi la închideri de ziare pe ramura gratuite — în toată Europa, ba chiar în întreaga lume!
Bakker scrie că în 2011 s-au închis 76 de ediţii de cotidiene gratuite, aproape dublu faţă de 2010, când au dat colţul 39. Totuşi, aceste 76 de ediţii aparţin de doar 10 titluri, ceea ce e bine faţă de 2010, când s-au închis 17 titluri. Cum se face? Piet Baker:
De fapt, trei titluri europene sunt răspunzătoare pentru aproape toate aceste ediţii închise: Adevărul de Seară, ADN şi Leggo.
Adevărul de Seară, un ziar gratuit românesc cu nu mai puţin de 39 de ediţii, lansate între 2008 şi 2010, s-a închis înainte să împlinească trei ani, iar unele ediţii n-au rezistat nici măcar un an.
AdS a terminat competiţia mult în faţa celorlalţi ocupanţi ai podiumului, Leggo, din Italia (10 ediţii închise) şi ADN, din Spania, cu 9 ediţii închise (după 5 ani de pierderi).
Nu-i aşa că replica din Caragiale capătă altă greutate? Avem şi noi faliţii noştri. Şi, pentru că tot e la modă să-l contrazici pe Băsescu: “Bravo, Dinu Patriciu!”
PS. Spre sfârşitul anului trecut am făcut un scurt interviu prin e-mail cu Piet Bakker, proaspăt publicat pe site-ul The Industry. Interesant, între altele, e că Bakker zice acolo că, după părerea lui, Adevărul de Seară a apărut mai degrabă din raţiuni politice, decât ca să fie un succes comercial, şi că intră, astfel, în categoria ziarelor care subminează publicaţiile ce încearcă să facă profit în mod direct. Tot pe site-ul The Industry găsiţi un articol mai larg despre soarta gratuitelor şi, legat de el, un interviu în care Sabin Orcan, fost redactor-şef la Adevărul de Seară, explică motivele pentru care ziarul şi-a încetat apariţia.
Mai există un viitor pentru gratuite?
În general nu-mi place să pun semne de întrebare în titlu, dar în cazul ăsta n-am ce să fac. Mă preocupă modelul presei gratuite de multă vreme, am scris adesea despre el chiar pe acest blog, dar în momentul ăsta chiar nu ştiu dacă gratuitele de print mai au vreo şansă. Ştiu că oamenii or să vrea în continuare presă gratuită, aşa că predicţia mea e că gratuitele vor supravieţui, dar nu neapărat pe hârtie. Cam asta e şi concluzia articolului pe care l-am scris pentru numărul de decembrie din The Industry, care tocmai a apărut şi pe web, într-o variantă uşor revizuită ca să includă şi câteva date proaspete.
Între oamenii pe care i-am intervievat pentru text se numără Ciprian Rus, fost redactor-şef la Compact, şi Sabin Orcan, fost redactor-şef la Adevărul de Seară, care spun de ce cred ei că s-au închis respectivele ziare. Am inclus şi interviurile integrale, aici (Rus) şi aici (Orcan).
Ţoca la serviciu
Când ai energia lui Adrian Ţoca, ai nevoie de pasiuni. Pe lângă faptul că scrie şi face site-uri (WeRock.ro, de exemplu), Ţoca joacă tenis. Participă la turnee. E un fel de Nadal al circuitului de amatori. Mai devreme sau mai târziu, un om care respiră tenis şi site-uri e sortit să sfârşească prin a face adunarea. În cazul lui Ţoca, tenis+site=treizecizero.ro. Un site de tenis făcut de un jurnalist care iubeşte tenisul. Ce mi-a povestit Ţoca:
“E un proiect de suflet, pe o nişă la care (cred că) mă pricep şi în care am simţit nevoia şi spaţiul pentru un site bine consolidat, cu articole scrise nu mecanic, ci cu drag de sportul ăsta. Asta nu înseamnă că intenţionez să-l păstrez underground. Am câteva idei şi planuri pentru treizecizero.ro şi intenţionez să-l transform în locul de întâlnire al fanilor tenisului din România, o comunitate activă şi elegantă, un spaţiu unde să-ţi fie drag să revii şi să comentezi. Cam ăsta-i planul.”
Succes! 
Facebook ca sursă de info, în locul ziariştilor terminaţi
De citit neapărat analiza lui Iulian Comanescu despre modul în care au circulat în media informaţiile despre manifestaţiile antiguvernamentale din ultimele zile. Reiau aici, cuvânt cu cuvânt, două dintre idei:
Facebook e cel mai bun ziar, televiziune etc. Inteligenţa colectivă, atâta câtă e, funcţionează ca un mecanism de selecţie foarte bun într-o situaţie în care canalele clasice (TV, print, internet) ascund informaţia validă într-un morman de gunoi politic.
Şi:
Cinic vorbind, nu aşa se face propaganda, stimaţi domni. Aţi cumpărat tot ce-aţi putut cumpăra, aţi mânjit nume acum cinci ani respectabile de ziarişti. I-aţi pus să execute strategii imbecile, să laude şi să acuze în cor, să colporteze tâmpenii din message boxuri, să taie frunză la câini prin studiouri. Cu alte cuvinte, i-aţi terminat. Acum, să văd de unde scoateţi alţii
..
Cu cine să ţinem în războiul Twitter-Google
Când am văzut că Google integrează Google+ în search, m-am gândit că e fain. După aia Twitter a zis că nu bun şi m-am gândit că ia uite ce ofticoşi. Apoi m-am gândit mai mult, am mai citit una-alta. Şi am scris textul ăsta pentru site-ul The Industry.
La Calu’ Bălan şi trufa-i dulce. Şmecheriile unui patron român din Manhattan
David Segal are în New York Times rubrica The Haggler, unde haggler înseamnă o persoană care se tocmeşte la sânge, sau care e mereu pusă pe ceartă din cauza preţului care i se oferă. E o rubrică în care Segal expune, de regulă, şmecheriile şi înşelătoriile comercianţilor — de exemplu taxele ascunse despre care afli abia când ajungi la hotel, nu când faci rezervarea, ori preţurile umflate de la anumite restaurante. Dat fiind specificul rubricii, era inevitabil ca la un moment dat să apară şi un român.
Mă uitam ieri pe Times-ul de duminică, pe care nu apucasem să-l citesc, iar când am ajuns la articolul lui Segal am tresărit când am dat de numele unui patron de restaurant din Manhattan. Trebuie să recunoaşteţi că Nello Balan aduce destul de tare cu Nelu Bălan. Articolul se cheamă An Unexpected Plate of Chutzpah May be Served After Dessert, adică “O neşteptată porţie de insolenţă vă poate fi servită după desert” şi începe cu o mărturie din partea unui cititor bulversat, victimă a unei clasice scheme de înşelat turiştii.
Pe 30 octombrie, omul luase masa, alături de doi amici, la Nello, un restaurant din Manhattan (crâşma lui Nelu, da?). Chelnerul a recomandat specialităţile zilei, între care se număra şi un fel de mâncare descris drept paste cu sos de trufe. Dar clientul inocent care comandă aşa ceva fără să întrebe şi de preţ va avea, în mod garantat, o surpriză la final.
“La sfârşitul mesei, m-am uitat la nota de plată şi pentru o clipă am crezut că am halucinaţii, scria omul. Pentru trei persoane, trebuia să plătim 400 de dolari.
Cum e posibil?
Simplu.
Pastele costau 275 de dolari”.
Acuma, pot să vă confirm că şi pentru un restaurant de fiţe din Manhattan un asemenea preţ e uşor strigător la cer.
The Haggler a dat repede o căutare pe net şi a descoperit o serie întreagă de mărturii asemănătoare legate de Nello şi de pastele cu sos de trufe la surprinzătorul preţ de 275 de parai porţia.
După care vine partea cu adevărat interesantă. Segal oferă şi niţel background:
“Nello Balan este unul dintre – cum să spun asta ca să sune ok? – personajele colorate din industria restaurantelor din Manhattan. Originar din România şi având un accent exotic, el spune că e un descendent al lui Vlad Ţepeş, cel care a inspirat povestea Contelui Dracula. Are părul vopsit blond, e un munte de om şi are straniul talent de a tot apărea în presă”
E foarte posibil ca apariţiile din ziare să fie mai degrabă o chestiune de bani. Segal aminteşte că în 2007 autorul unei rubrici de bârfe din New York Post, Richard Johnson, şi-a cerut scuze, în ziar, pentru că a acceptat un cadou de o mie de dolari de la domnu’ Bălan. “Unii mai cinici s-au întrebat la vremea respectivă dacă această largheţe nu cumva explică multele menţiuni favorabile la adresa restaurantului său din rubrica respectivă”, scrie The Haggler. Pe lângă asta, în 2009 câţiva foşti chelneri de la restaurantul Nello l-au dat în judecată pe Bălan, acuzându-l că şi-a însuşit peste 100.000 de dolari pe an din bacşişurile lor.
Daţi un search pe Google şi găsiţi o grămadă de cronici de la critici profesionişti şi de la clienţi. Majoritatea sunt negative la adresa serviciului şi preţurilor (până acolo încât îl numesc pe domnul Bălan escroc), dar se pare că, datorită amplasamentului şi respectivelor preţuri, crâşma e loc de adunare pentru tot soiul de vedete — iar unii merg acolo special pentru asta. Între celebrităţile care au fost văzute pe acolo: Roman Abramovici, care a ameninţat că-l dă în judecată pe Bălan după ce acesta a scurs către presa de gossip informaţia că magnatul rus ar fi plătit 52.000 de dolari pentru un prânz la Nello; Mikhail Prokhorov, alt celebru miliardar rus, care ar fi plătit şi el 19.000 de dolari pentru masa de prânz; Jay-Z şi Beyoncé, care cică ar fi cheltuit, la rândul lor, vreo 1.200 de parai pe şampanie Dom Perignon, trufe şi salată de homar.
Gawker presupune, într-un articol de acum trei ani şi ceva, că Bălan e cel care furnizează presei astfel de informaţii şi scrie că n-ar fi de mirare ca cel puţine unele dintre ele să fie invenţii. La urma urmei, adaugă site-ul, domnu’ Nello a încercat să mituiască reporteri, a fost arestat la un moment dat pentru că a vrut să-şi sufoce iubita şi a fost anchetat pentru evaziune fiscală. Iar problemele financiare pe care le are îl fac să fie disperat după publicitate (de aici putem afla, de exemplu, că fiscul american era gata să-i confişte restaurantele pentru neplata impozitelor.
Am vrut să aflu dacă presa română l-a descoperit pe acest nea Nelu, aşa că am dat o căutare pe .ro. Ei bine, da. Nu putea să le scape ziariştilor de la noi un asemenea român de succes. Nici o vorbă, însă, despre înşelătorii, evaziune, aresturi, anchete sau clienţi nemulţumiţi. Cu justificată mândrie patriotică, oamenii care scriu la noi în presă despre domnu’ Bălan îl prezintă ca pe un erou ce este.
Din site-ul Botoşani Necenzurat aflăm încă din octombrie anul trecut că domnul Nelu Bălan e un falnic fiu al Botoşenilor, născut în satul Rediu din comuna Răuşeni, emigrat în Israel, Franţa şi apoi Elveţia, pentru ca în final să ajungă să deţină “cel mai luxos restaurant din New York”, unde mănâncă, pe lângă vedetele amintite mai sus, Angelina Jolie, Bill Clinton, Pierce Brosnan, cei doi preşedinţi Bush, Arnold Schwarzenegger şamd. E acolo şi o grăitoare galerie foto.
Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi scria încă din martie 1996 despre botoşăneanul “ajuns celebru om de afaceri în New York”, amintind, ca dovadă, că a fost arestat pentru că a bătut o vedetă (probabil e vorba de episodul în care domnu’ Nelu şi-a caftit iubita, căreia i-a aplicat şuturi în vintre şi un genunchi în faţă, după cum aflăm dintr-un portret alcătuit de cityfile.com).
Portalul apropo.ro îi face la rândul său o prezentare elogioasă, pornind de la episodul cu nota astronomică de plată pe care Nello pretinde că a achitat-o Abramovici (dar pe care patronul de la Chelsea o neagă).
Şi, nu mai departe de acu’ vreo două zile, România liberă publică un articol bazat chiar pe articolul de la rubrica The Haggler din New York Times, care mi l-a adus şi mie în atenţie pe domnul Nelu. Ce a înţeles autoarea din articol se vede chiar din titlul din RL: “Un român este patronul celui mai extravagant restaurant din New York”. Aflăm că pe lista clienţilor celebri ai restaurantului lui Nelu Bălan se numără Ion Ţiriac şi Gheorghe Hagi. Sigur, autoarea încurcă niţel lucrurile — ea a priceput din New York Times că tocmai jurnalistul e cel care a mâncat acolo şi a fost revoltat de preţuri — dar, până la urmă, reuşeşte să traducă oarecum corect partea în care Segal aminteşte istoria agitată a personajului şi episodul cu şpaga către ziaristul de la New York Post. Una peste alta, însă, rămânem cu ideea din titlu: că românul Nelu e tare, pentru că are cel mai extravagant restaurant din New York.
Important e că românul e şmecher şi îi prosteşte pe americani chiar la ei acasă. Păi nu?
